Verișoara mea, Rachel – Daphne du Maurier (recenzie)

Autor: Daphne du Maurier

Naționalitate: britanică

Titlu original: My cousin Rachel

An apariție: 1951

Tip carte: roman clasic, roman de dragoste

Nota mea: 5/5

Este vorba despre o carte pe care o am de mult timp în biblioteca și deși nu i-am acordat până acum multă atenție, am reușit în sfârșit să o citesc. Vă spun din start că mi-a plăcut enorm. Este un roman scris la persoana I care curge melosios și chiar place.Și chiar nu mă așteptam să mă fascineze atât de mult. Philip si Ambrose Ashley sunt doi veri care au o legătură specială. Philip rămâne orfan de mic și este crescut doar de vărul său, față de care se simte extrem de atașat.

Printre temele abordate se numără moștenirea, averea, identitatea, dragostea sau puterea. Fiind o poveste de dragoste misterioasă plină de secrete și intrigi, romanul m-a captivat instant. Iar personajele mi s-au părut și ele bine construite.

Ambrose este pentru el mamă,tată,frate și cel mai bun prieten. Totul se schimbă când cei doi se despart cu ocazia călătoriei lui Ambrose în Italia, unde cunoaște o verișoară îndepărtată, pe Rachel. Ambrose, burlac convins, îi scrie lui Philip despre această Rachel și despre căsătoria lor. Lumea lui Philip se dărâmă brusc, își dă seama că Ambrose nu mai este doar al lui, ci trebuie să împartă atenția și afecțiunea lui cu o femeie. O urăște pe Rachel, chiar dacă nu o cunoaște personal.

După un eveniment tragic, Rachel vine pentru o perioadă nedeterminată în casa lui Philip și ce credeți voi că face el? Se îndrăgostește nebunește. Apoi te aștepți ca cei doi să se căsătorească, să aibă urmași și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, nu?  Moartea lui Ambrose i s-a părut mereu suspectă vărului său și are cumva suspiciunea că Ashley i-a ucis vărul și vrea doar să profite de el.

Finalul cărții, și aici ar urma un suspin adânc,se încheie într-un mod neașteptat…parca îmi părea rău că s-a terminat totul atât de brusc. Cel mai antipatic personaj al cărții mi s-a părut Rainaldi, cel care era mâna dreaptă a lui Rachel. In schimb, am admirat mult tăria de caracter a lui Philip care, deși pierduse tot, a mers înainte. Și am să vă las pe voi să vedeți până unde a mers. Cum v-am mai spus, finalul a fost pentru mine extrem de imprevizibil.

Până acum nu am citit nimic altceva de Daphne du Maurier, dar cu prima ocazie voi căuta și alte cărți ale sale. Imi place stilul in care romanul de fața a fost scris, seamănă cumva cu stilul lui Jane Austen sau al surorilor Bronte. Este pe de o parte un roman al iubirii neîmplinite, dar mai degrabă l-aș numi un roman al supraviețuirii în fața unui destin crud. Vă recomand cu mult drag cartea și aștept și impresiile voastre!!

CITATE

O mai ţinusem aşa şi înainte, de multe ori, cu dragoste, simţisem cât era de mică, îi răsucisem inelele pe degete, privisem vinele albăstrii de pe dosul palmei, atinsesem unghiile mici, pilite scurt. Acum, pe când se odihnea aşa, în mâna mea, mi-am închipuit-o pentru întâia dată folosită pentru alt scop. Am văzut-o luând păstăile de salcâm galben şi golindu-le cu îndemânare de seminţe, apoi strivindu-le şi frecându-le în palmă.

Oamenii ar fi scutiţi de multe luni de curte plicticoasă, dacă lucrurile s-ar petrece aşa întotdeauna. Până în ziua aceea, iubirea şi toate podoabele ei, nu mă preocupaseră; bărbaţii şi femeile puteau face ce le plăcea, mie nu-mi păsa deloc. Fusesem orb şi surd, şi adormit, acum nu mai puteam rămâne aşa.

Adevărul e că trebuie să suporţi viaţa şi s-o trăieşti. Dar cum s-o trăieşti, este o problemă. Sarcinile zilnice nu prezintă greutăţi. Voi deveni judecător de pace, cum era Ambrose, şi voi intra într-o zi în Parlament. Voi continua să fiu onorat şi stimat ca toţi cei din familie, ca toţi cei dinaintea mea, să cultiv bine pământul şi să veghez asupra servitorilor. Nimeni n-o să bănuie vreodată povara pe care o port pe umeri, n-o să-şi închipuie că în fiecare zi, obsedat de îndoială, îmi pun o întrebare fără răspuns: Rachel a fost nevinovată sau vinovată? Poate că şi asta o s-o aflu cândva…