Culorile dragostei: Roșu de rubin – Kerstin Gier

Autor: Kerstin Gier

Naționalitate: germană

Titlu original: Rubinrot

An apariție: 2009

Nota mea: 2/5

Nu știu cum să scriu această mică recenzie, fără să pară o prezentare negativă a cărții. Poate ar trebui pur și simplu să vă spun ce mi-a plăcut și ce nu. Am descoperit la 26 de ani că nu sunt o fană a genului fantasy.  Poate dacă aveam 16 ani, mi-ar fi plăcut. Dar după cum mă cunosc, puțin probabil. Nu este o carte rea, poate fi chiar interesată, dar numai pentru cititorii potriviți. Sunt prea bătrână pentru povești care conțin călătorii în timp și pagini plictisitoare în care nu se întâmplă nimic concret!

Uşa se deschise cu un zumzet, iar noi am păşit într-o încăpere luminoasă, care arăta ca un birou obişnuit. Cartoteci, un birou, telefon, faxuri, computer… Nici măcar blonda de vârstă mijlocie care şedea la birou nu arăta neobişnuit. Doar ochelarii pe care-i purta îţi dădeau ceva fiori, cu ramele lor negre ca smoala şi atât de mari, încât îi acopereau aproape jumătate de faţă.

Serios acum, de ce această carte este foarte lăudată și cumpărată? Face parte dintr-o trilogie și nu cred că voi avea chef să citesc celelalte volume. Nu știu dacă aș mai avea atâta răbdare. Acest prim volum nu m-a atras deloc, iar personajul principal, Gwendolyn, mi s-a părut genul de puștoaică care habar nu are pe ce planetă se află.

Am privit curioasă prin prima fereastră pe lângă care am trecut. Aşadar, aşa arăta secolul al XVIII-lea. De emoţie, pielea capului începu să mă furnice. Am văzut însă doar o curte interioară drăguţă, cu o fântână arteziană în mijloc, exact cea pe care o mai văzusem o dată.

În ultimul timp am devenit mult mai selectivă și nu știu cum se face dar sunt într-o nebuloasă cu alegerea cărților…multe cărți citite în ultimul timp nu mi-au plăcut deloc. Dar deloc. Am dat numai peste cărți cu o intrigă ciudată care parcă te făcea să arunci cu cartea de pământ. Totuși mă bucur că am citit și ceva fantasy și am ajuns la concluzia că acest gen nu este pentru mine. Ca o excepție însă de la regulă, am citit primele două volume din Harry Potter și mi-au plăcut enorm. Și am de gând să le citesc și pe celelalte!

Gideon nu spuse nimic. Un timp, am tăcut amândoi. Printr-o fantă a draperiei priveam spre altar. Un mic gargui, înalt cam până la genunchi, cu urechi ascuţite şi cu o coadă caraghioasă de şopârlă veni ţopăind din umbră, de după o coloană, şi se uită la noi. Am privit iute într-o parte. Dacă observa că-l puteam vedea, precis nu mai scăpăm de el. Fantomele gargui puteau fi foarte insistente, ştiam din experienţă.

Iubirea împletită cu tema călătoriei în timp pare a fi o îmbinare perfecta, dar eu, personal, nu cred că este nici pe departe așa. O groază de pagini care nu spun nimic de fapt. O intrigă împrăștiată care nu spune nimic concret și care mi-a chinuit neuronii la propriu. Atunci când îmi place cu adevărat o carte, simt că pot să renunț la tot ca să mai pot citit măcar 2-3 pagini. Mă frustrează gândul că am serviciu, că trebuie să mă pregătesc pentru orele cu elevii, că am teste de corectat, hârțogăraie de făcut. Vreau doar să citesc și atât. Și e atât de bine când dau peste o carte care spune atât de multe și nu mă mai lasă să renunț la ea decât târziu după miezul nopții. Îmi pare rău, dar Roșu de rubin nu a fost o astfel de carte. Nu vă spun mai multe despre ea, ci vă invit să o citiți și aștept să veniți aici cu o părere personală.