Autor: Knut Hamsun
Naționalitate: norvegiană
Titlu original: Sult (în engleză: Hunger)
An apariție: 1890
Nota mea: 4/5
Număr pagini: 184
Knut Hamsun este autorul norvegian al romanelor Foamea, Ultimul capitol, Pan.Victoria, Rodul pământului, Copii ai timpului lor, etc. Este laureat al Premiului Nobel în 1920 și pe lângă romancier, a fost poet și dramaturg.Până acum am citit de acest autor doar romanul Ultimul capitol, o carte tulburătoare care m-a fascinat nespus de mult. Dacă ar fi să compar un pic cele două romane, Ultimul capitol și Foamea, aș spune că primul îl depășește pe cel din urmă ca stil, atmosferă și mod de construcție a personajelor.
Revenind la Foamea, mi-a plăcut cel mai mult personajul principal, al cărui nume este păstrat anonim. Tânărul prezentat este reprezentantul unei categorii sociale importante, cea a scriitorului muritor de foame care nu își găsește rostul într-o societate incapabilă să îl înțeleagă și să îl accepte. Narațiunea este la persoana I, iar încă de la începutul romanului aflăm detalii despre Christiania, locul în care personajul nostru principal începe să depene gânduri și să reflecteze la valoarea existenței sale.
Personajul principal este un tânăr scriitor care este disperat şi chinuit cumplit de foame. Nu are bani, nu are unde să stea, nu are ce mânca. Îşi amanetează ultimele bunuri pentru o bucată de pâine şi încearcă să scrie diferite articole pentru a supravieţui. Este o poveste tulburătoare chiar, personajul ajunge să plăsmuiască situaţii felurite ale existenţei şi îşi imaginează chiar şi o poveste de dragoste ideală. Ajunge să cunoască în final femeia, însă aceasta este net inferioară idealului lui. Este așadar o carte superbă, interesantă şi ce merită citită!Mi-a plăcut acest roman pentru că are în centru un personaj foarte bine conturat și, deși e o carte tristă care prezintă o realitate cruntă, vă recomand să nu o ocoliți. De asemenea, vă aștept cu impresii.
CITATE
Mi-am zis. Ăsta-i lucrul cel mai important: să nu scoţi nici o vorbă! Nu mă rugase să plec, nu mi-o spusese încă răspicat. Şi, în primul rând, să nu arăt nici o urmă de orgoliu, nici o mândrie nelalocul ei! Să-mi astup urechile! Uite, cât de ciudat de verde era totuşi părul acestui Crist din tabloul cromolitografiat!
Convingerea că sunt cinstit şi-a croit drum în mintea mea, m-a umplut cu simţământul minunat că sunt un om de caracter, un far alb în mijlocul unei mări tulburi de oameni, al unei mări pline de epave.
Plângeam în tăcere. Aşa întâmplare n-am mai pomenit! Mi-am zis; mi-a dat zece coroane! M-am înapoiat la locul unde stătuse el şi i-am imitat toate gesturile. Am ridicat hârtia de zece coroane în faţa ochilor mei umeziţi de lacrimi, am privit-o şi pe o parte şi pe alta şi am început să înjur – să înjur de mama focului: era o realitate, ţineam în mână o hârtie de zece coroane.