Pânza de păianjen – Cella Serghi (recenzie)

Autor: Cella Serghi

Naționalitate: română

An apariție: 1938

Nota mea: 5/5

Eroina Diana Slavu încearcă să evadeze din pânza de păianjen a vieții sale, așternându-și amintirile în paginile unor caiete care ajung în mâinile celei mai bune prietene, Ilinca. Prin intermediul acestora facem cunoștință cu Diana, o întâlnim așa cum este ea de fapt și nu cum vrea să pară, aflăm despre iubirea ce i-o purta lui Petre Barbu, despre relația dintre ea și Alex sau despre căsătoria neinspirată dintre ea și Michi.

Diana este o fire visătoare, dar în același timp plină de viață, care poza în fata perfectă.Cu toate acestea însă, viața sa nu a fost deloc ușoară. Decesul tatălui, mizeria în care a trăit familia sa sau lungul drum spre o cariera de avocat fac din Diana o ființa din ce în ce mai puternică.

 Este o carte superbă, autobiografică, în care autoarea se inspiră din povestea de iubire ce a nutrit-o pentru marele scriitor Camil Petrescu.Imaginea acestuia a fost transpusă în persoana pictorului Petre Barbu, care pentru Diana era o ființă enigmatică și desăvârșită. Cel puțin așa am perceput-o eu. Citiți cartea, chiar merită…este plină de emoție, uneori de tristețe, dar este frumoasă, deosebită.

CITATE

Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.

Oamenii sunt chinuiţi de nelinişti, de îndoieli, de întrebări fără răspuns. Pentru oricine realitatea poate fi şi altfel, adevărul poate fi altul. Toate aceste îndoieli sunt ca microbii din organism, care pot lupta cu cei care îi atacă din afară.

 Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit.

Niciodată nu va şti omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor… cum să-ţi explic?… neliniştea mea..

 Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor poate fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.

 Nu-mi dădeam seama că e un miracol, o fericire imensă să-ţi poţi întâlni tatăl, din întâmplare, pe stradă…