Adio, frumoasa mea! – Raymond Chandler

Adio frumoasa mea - Raymond Chandler - 1993 (JPEG) - 03492-as - dscf5372

Autor: Raymond Chandler

Naționalitate: americană

Titlu original: Farewell, My Lovely

An apariție: 1940

Nota mea: 2/5

*cunoscută și sub denumirea Adio, iubita mea

PREZENTARE

Cu opt ani în urmă…  

Moose Malloy își trăia cel mai frumos vis: urma să o ia în căsătorie pe răpitoarea roșcată Velma. Însă planurile lor sunt zădărnicite de acuzațiile de jaf armat, susținute de probe înscenate cu abilitate.

După ispășirea pedepsei…

Malloy e din nou liber și prima sa dorință este de-a o reîntâlni pe Velma. Dar, într-o zi caniculară, îl întâlnește întâmplător pe Marlowe, care se oferă să-l ajute. Târât dintr-o speluncă în alta, în căutarea Velmei, Marlowe ajunge să se confrunte atât cu gangsteri periculoși, gata oricând să tragă fără să pună întrebări, cât și cu polițiști corupți. Iar în scurt timp ceea ce începuse ca o simplă căutare a unei persoane dispărute devenise o chestiune de viață și de moarte…

PĂREREA MEA

Este prima carte citită de la acest autor și cred că nu va fi singura.Nu că mi-ar fi plăcut foarte mult (este o carte destul de slabă la prima vedere), dar vreau să îi mai acord o șansă autorului să mă convingă că merită să îl citesc.

Cărțile sale polițiste au o undă aparte de mister, introduce în ele detectivi, mafioți, victime care mor nevinovate, complici la crime. Personajul principal al cărții este Philip Marlowe, un bărbat inteligent, cu simț practic și extrem de abil în aflarea și punerea cap la cap a detaliilor crimelor. Ce se întâmplă în carte vă las să descoperiți singuri.

Mirosul de salvie care venea dintr-un canion mă făcea să mă gândesc la un om mort şi la un cer fără lună. Case de stuc erau împrăştiate pe deal, ca niştebasoreliefuri. Pe urmă, n-au mai fost case, ci dealuri tăcute şi întunecate, cu o stea sau două deasupra lor, o bucată de şosea asfaltată şi un scurt povârniş cu un amestec de stejari şi manzanită, un loc unde câteodată poţi auzi potârnichea dacă te opreşti şi aştepţi. Pe cealaltă parte a şoselei era o zonă argiloasă, deasupra căreia câteva flori sălbatice încăpăţânate erau suspendate ca nişte copii neascultători, care nu vor să se ducă la culcare.

Nu prea am citit eu până acum cine știe câte romane polițiste, așa că poate nu sunt în măsură să îmi dau cu părerea, însă parcă mă așteptam la ceva mai mult din partea cărții. Oricum, voi citi și alte romane ale lui Chandler, mai mult ca să îmi dau seama dacă am nimerit eu o carte nu prea reușită, sau dacă stilul său nu este compatibil, ca să zic așa, cu gusturile mele! Voi ce părere aveți despre această carte? (mai mult…)

Colecționarul lui Fowles

32426_60695

Autor: John Fowles

Naționalitate: engleză

An apariție: 1963

Nota mea: 5/5

Alte cărți de același autor: Magicianul

Este un roman care se lecturează destul de ușor, este atractiv și te ține până la final cu sufletul la gură. Cel puțin pe mine m-a ținut. Frederick este un bărbat aparent normal și cu ocupații obișnuite, colecționează fluturi. Totul este bine până în clipa în care răpește o tânără, pe Miranda, de care se crede îndrăgostit.

Ce scriu aici e firesc. E ca şi cum două persoane s-ar strădui să susţină o conversaţie. Este invers decât desenul. Când tragi o linie, ştii imediat dacă este o linie bună sau rea. Dar când scrii un rând, la început pare adevărat şi apoi, când îl reciteşti mai târziu…

Finalul cărții a fost puțin neprevăzut pentru mine, mă așteptam să se termine altfel..dar se pare că Fowles nu își contrazice stilul mai deosebit. De același autor am citit și Magicianul, carte care nu m-a impresionat. Am rămas la finalul cărții cu un gust amar, neînțelegînd de fapt multe chestii. Dar cred că ar merita totuși recitită. Colecționarul este o carte care merită citită, merită analizată, are multe de oferit și putem întâlni acolo o atmosferă foarte palpitantă. Cam ciudat tânărul colecționar de fluturi și ciudat este și comportamentul lui față de tânăra prizonieră. Cel mai mult mi-a plăcut în acest roman dubla perspectivă a cărții, povestirea întâmplărilor din punctul lui de vedere și al ei. Ce părere v-a lăsat această carte?

 Cu toţii dorim lucruri pe care nu le putem obţine. Faptul că acceptăm această situaţie dovedeşte că suntem oameni maturi,inteligenţi. Încercăm toţi să luăm din viaţă ce putem. Şi dacă în cea mai mare parte a vieţii n-am avut nimic, ne luăm revanşa atunci când se iveşte ocazia. Dar bineînţeles că tu n-ai de unde să ştii toate astea.

 Ştiu prea bine ce reprezint pentru el. Un fluture pe care şi-a dorit întotdeauna să-l prindă.

 Situaţia asta înseamnă moarte, înseamnă infernul. Probabil că în infern nu mai sunt alţi oameni. Sau poate numai unul singur, ca el. Diavolul nu este nici diabolic, nici seducător, ci exact ca el.

Șarpele cu două capete – Henri de Regnier

SARPELE-CU-DOUA-CAPETE-720x720

Autor: Henri de Regnier

Titlu original: L’Amphisbène

Naționalitate: franceză

An apariție: 1912

Nota mea: 3/4

Este vorba despre un roman mai puțin cunoscut și  până să citesc această carte, autorul îmi era la fel de cunoscut. Este o carte scurtă, frumoasă și interesantă. Pentru amatorii genului de dragoste, este o carte excelentă.

 Dragostea are nevoie de comodităţile ei. Tot ceea ce i se opune, o întrerupe, o obligă să se furişeze şi o face intermitentă, este împotriva adevăratei sale substanţe. Dragostea este egoistă. Nu suportă nicio împrejurare care s-o contracareze. 

Mi-a plăcut de Julien Delbray, de Laure de Lerins, însă mai puțin de Antoine Hurtin…începuse la un moment dat să îmi doresc sa i se întâmple ceva și să dispară din peisaj. Am stat cu sufletul la gură până la final…oare îi va spune Laure lui Julien că îl iubește în sfârșit sau nu?! Vă las pe voi să vedeți ce se întâmplă în final. Vaporul pe care cei doi, alături de alte câteva personaje nesemnificative poarta denumirea de Amfisben, desemnând un animal monstru care avea capacitatea de a merge atât înainte, cât și înapoi.

 Scrisorile sunt un mijloc preţios de a te explica: ele îţi permit să stabileşti nuanţe pe care ar fi greu să le exprimi prin viu grai. Când eşti faţă-n faţă cu cineva, cuvintele, ca să spun aşa, falsifică gândurile, în timp ce la distanţă ele îşi păstrează claritatea. 

Același simbol, al amfisbenului, apare și pe caietul dăruit de un prieten lui Julien Delbray. În mitologie (un alt domeniu care mă pasionează)a, amfisbenul este un șarpe cu două capete.

Dragostea nu poate fi o stare continuă. Ea nu reprezintă în viaţa noastră decât o serie de crize momentane cărora se cuvine să le acordăm în existenţa noastră locul pe care îl merită…

După părerea mea, numele romanului nu a fost ales întâmplător și cred cu tărie că această denumire face referire la iubirea celor doi tineri, Julien și Laure…și mai ales la Laure, care a tot oscilat dacă îl iubește sau nu pe Julien.

Constrângerile şi piedicile ne pun la ambiţie vanitatea. Rezultatul este că riscăm să facem o pasiune pentru lucruri imaginate de noi şi să rămânem legaţi, chiar atunci când această pasiune a pălit şi când ar trebui s-o recunoaştem. Astfel se întâmplă să ne înverşunăm, când la mijloc este de fapt o neînţelegere care deseori se lămureşte foarte greu şi în urma căreia suferim, fără să ne dăm seama exact.

 Această alee este plantată cu tei foarte frumoşi şi foarte bătrâni. Primăvara, mireasma florilor este delicioasă. Vara, frunzişul umbreşte bănci vechi de piatră. Toamna, el are un nobil colorit auriu. Iarna, trunchiurile şi crăcile alcătuiesc o elegantă dantelă vegetală. Dincolo de alee, descoperi grădinile şi, dincolo de grădini, pajişti mărginite de râu şi de şirul lui de plopi. Dincolo de aceşti plopi apune soarele şi am asistat uneori, din cameră, la spectacole mirifice. În serile acelea, camera mea devine un domeniu regal.

 Ce pagină va întoarce pentru mine Soarta, asemenea acelui enigmatic monstru bicefal, acelui simbolic Amfisben, al cărui mers invers şi dublu este în acelaşi timp o ameninţare şi o promisiune şi care, pe suplul pergament, îşi prezintă semnul augural presupunerilor sufletului meu îngrijorat şi inimii mele superstiţioase?

« Older Entries Next Entries »