Autor: Grigore Băjenaru
Naționalitate: română
An apariție: 1943
Nota mea: 5/5
Este prima carte scrisă de Grigore Băjenaru și citită de mine și trebuie să vă spun că a fost o lectură extrem de ușoară și de plăcută. Naratorul, ajuns profesor, își deapănă amintirile din timpul școlii, peripețiile și năzdrăvăniile puse la cale alături de colegi. Cu toții am fost elevi, unii dintre noi au ajuns profesori și anii de școală, fie că vrem sau nu, ne marchează definitiv existența.
Cu toții avem întâmplări hazlii din timpul școlii sau mai puțin plăcute (cum ar fi primul 2 la logică sau primul 4 la matematică). Scriitorul Grigore Băjenaru își amintește cu drag de liceu, de plimbările pe lacul din Cișmigiu, de poeziile de amor scrise pentru colegi, de notele de la școală, de familie, profesori, colegi și examene greu de trecut.
Am citit pagini care m-au uns pe suflet, am parcurs întâmplări care m-au amuzat sau emoționat și am trăit cartea de parcă mi-aș fi povestit eu anii copilăriei. Cititorul unei asemenea cărți (indiferent că are 16, 30 sau 70 de ani) se va simți mereu adolescent visător fără nicio grijă, îndrăgostit de frumusețea Cișmigiului și îmbătat de aroma dulce a amintirilor din școală.
Recomand tuturor această carte încărcată de nostalgie și sensibilitate. Titlul se referă la echipa de liceeni îndrăgostiți de Cișmigiu care se bucură din plin de adolescență. Îmi doresc să recitesc această carte într-o zi și sper să îmi placă la fel de mult. Vouă ce impresii v-a lăsat această carte?
CITATE
O, cum mai înfioară vântul frunzele copacilor din Cişmigiu! Parcă e acelaşi freamăt adormitor de acum 15―20 de ani, când rătăceam cu colegii, în anumite ore ale dimineţii, pe aleile mai dosnice, care adăposteau zeci de… plimbăreţi! Şi ce ciudat! Frunzele ruginite sau palide foşnesc parcă mai puternic şi mai nostalgic decât cele încă verzi… Poate unde ştiu că sfârşitul li-e mai aproape…
În umbra destrămată de toamnă a parcului, toţi copacii ning pete de aur: frunze desprinse de crengi flutură viaţa de o clipă a unui efemer vegetal şi, ca-ntr-un basm de Walt Disney, se aştern covor moale sub paşii întârziaţi ai trecătorului plictisit de banalul vieţii cotidiene!
Atâta nostalgie potopea sufletele bieţilor lăzărişti, încât foarte puţini rezistau ispitei de a rămâne timp de patru ore încheiate între pereţii clasei şi, din când în când, evadau în ţinutul învecinat, unde crengile îşi plecau frunţile împodobite de flori şi îi primeau ca pe nişte Feţi-Frumoşi autentici, cu sute de miresme şi zâmbete: roşii ca focul dragostei ce abia le mijea în suflete; albastre ca seninul cerului şi culoarea liceului nostru; galbene ca aurul şi violete ca amurgurile târzii de toamnă!
Nu cunosc aşezarea tuturor liceelor din, ţara noastră, dar nu cred să existe vreunul mai pitoresc şi mai fermecător încadrat ca liceul Lazăr, care este înconjurat din trei părţi de Cişmigiu, grădină cu reputaţia de a fi cea mai frumoasă şi cu cele mai variate specii botanice din Europa. Când primăvara se hotărăşte să-şi facă popasul în Bucureşti, se opreşte în prima zi în grădina Cişmigiu.
[…] Cișmigiu et comp. […]