Autor: Misha Defonseca
Naționalitate: belgiană
An apariție: 1997
Titlu original: Survivre avec les loups
Nota mea: 4/5
Romanul este o carte tulburătoare despre lupta pentru supraviețuire, speranță, dragoste și ură. Mishka este o fetiță care se trezește despărțită de părinții ei, iar aceștia sunt duși în lagărele naziste. Perioada prezentată în carte este cea din timpul celui de al doilea Război Mondial, când evreii erau puternic condamnați fie și pentru dreptul lor firesc la viață. Citind cartea, mi-am amintit de Hoțul de cărți , de paginile întregi despre durere, boală și suferință descrise de Zusak.
Mishka este o supraviețuitoare însă, reușind să fugă din casa mamei vitrege și decide să își caute părinții. Cartea este alcătuită sub forma unui jurnal în care fetița, ajunsă acum femeie în toată firea, își povestește extraordinara aventură în care principalul scop era găsirea celor care i-au dat viață.
Lupii din titlul cărții sunt un simbol cu dublă semnificație: sunt animalele sălbatice care pentru o scurtă perioadă de timp i-au oferit protecție și adăpost, dar și naziștii care au ajuns ca prin cruzimea și sălbăticia lor să distrugă familii întregi și vieți omenești. Ideea care m-a marcat profund este aceea că omul poate fi mai crud decât un animal sălbatic, pe când lupul nu atacă decât pentru a-și proteja puii. În timp ce animalul nu face decât să-și protejeze familia, omul distruge și renunță de multe ori la propriul copil, abandonându-l sau mai grav, luându-i viața.
Bineînțeles că povestea care stă la baza romanului este fictivă, deși după apariția romanului scriitoarea afirmase că ar fi o carte autobiografică. Vă recomand această carte și v-aș provoca la un exercițiu de gândire: ce o face pe fetiță să fie supraviețuitoare și cum o marchează experiența trăită?
CITATE
Mă simţeam groaznic de singură printre oameni; era mai greu decât în pădure, unde înfruntam vântul, zăpada frigul sau căldura. Oamenii mi se păreau urâţi. În acest infern uman, dacă aş fi putut avea în jurul meu nişte animale, aş fi rezistat mai bine la şocuri. Atunci, am adoptat ca animal de companie un şobolan. Intra în cameră pe lângă ţeava de încălzire, care urca prin plafoanele pensionului. Când l-am zărit, am lărgit spaţiul din podea şi am pus alături, pentru noul meu prieten, brânză furată de la cantină. Curând a devenit un şobolan frumos, bine hrănit şi, pentru a-i face loc să treacă, a trebuit să lărgesc şi mai mult gaura din planşeu. Îi vorbeam, aşa cum o făcusem cu ani în urmă, în lumea liberă a naturii, şi asta mă liniştea, seară de seară.
Cu trecerea anilor, imaginile au rămas clare, înregistrate într-un colţ al minţii, dar nu-mi mai amintesc ordinea lor. Am încercat, fără succes, să pescuiesc într-un lac. Am văzut un iepure prins într-o capcană, pe care l-am eliberat şi care m-a zgâriat, ca turbat. N-avea cum să ştie că nu eu eram omul care-i pricinuise nenorocirea. Alţii n-au avut norocul său; i-am descoperit deja morţi. Şi nu eram atât de înfometată, încât să mă hrănesc cu cadavre. Treceam mai departe.
Mai am şi astăzi un sentiment de spaimă când trec printr-un oraş, ori de câte ori văd lume multă în jurul meu; mă simt atrasă într-o cursă, ca într-un ghetou; intru într-o panică, pe care n-o pot domina întotdeauna.