La Medeleni – Ionel Teodoreanu

Autor: Ionel Teodoreanu

Naționalitate: română

An apariție: 1927

Nota mea: 5/5

PREZENTARE

Urmărind adolescența protagoniștilor, Ionel Teodoreanu surprinde -printre cei dintâi între romancierii noștri interbelici – un ritm și un stil de viață deja modernist, sincron cu cel occidental. Modern style‑ul casei din Pitar Mos a lui Herr Direktor și Dănuț, stilul garconne, emancipat al Olguței Deleanu, preocupările sportive ale tinerilor, automobilul, cinematograful, petrecerile de liceeni prefigurează deja atmosfera anilor ’20.

Prin Mircea și Dănuț, Ionel Teodoreanu se dovedește a fi, de fapt, un subtil avocat literar al medelenismului. Căci „medelenismul“ nu e legat doar de experiența socio‑istorica a unei clase în declin. E un stil de viață strâns legat de experiența unor vârste ale marilor vacanțe (copilăria, adolescența, prima tinerețe) aflate la „hotarul“ dintre doua epoci istorice. E, totodată, o emblema a intimismului familial pe care chiar și lumea comunistă autohtonă l‑a conservat, până la un punct.

PĂREREA MEA

Un roman în 3 volume citit și recitit o dată, dar care merită citit la orice vârstă și ori de câte ori simți nevoia să fii copil, adolescent sau să simți aroma naturii și fiorul inconfundabil al iubirii. La prima lectură a cărții (la 19 ani) am perceput romanul într-un anume fel, de parcă sorbeam rândurile cu nesaț și nu mai vroiam să mă satur vreodată. Dănuț, Olguța și Monica sunt sufletele de copii ale primului volum din La Medeleni. Mai târziu, în celelalte volume, vraja copilăriei se pierde. Însă se naște cu timiditate adolescența, ca un boboc de trandafir timid care nu este sigur că se dezvoltă cum trebuie.

Piersicul înflorit- îl vezi și-nchizi ochii fiindcă ai avut, cu o bătaie de inimă, icoana întâii sărutări: buzele roșii care-au zâmbit, obrajii copilărești care s-au înroșit. E trist un piersic înflorit, fiindcă alături de el, oricât ai fi de tânăr, ești bătrân.

Dragostea este nostalgia față de ceva necunoscut, în care presimți frumusețea.

Personajul meu preferat este Olguța Medeleanu, fetița zburdalnică și zvăpăiată care îi umple ochii lui moș Gheorghe ochii de bucurie la simpla vedere a copilei. Bruna Monica este opusul mezinei Medelenilor, este mai rezervată în cuvinte, în purtări și mult mai visătoare. Cred că de mică îl iubea pe Dănuț, cu toate că băiatul prefera orice altceva decât să își arate afecțiunea față de Monica. Olguța este băiețoiul familiei, pusă mereu pe șotii.

…Pe cînd era de-o samă cu Olguţa, doamna Deleanu căpătase de la moş Gheorghe un dar nepieritor, ca trandafirii Iericonului: zîmbetul copilăriei. Fără de moş Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. Nu doar că n-o iubeau părinţii! Dar mama doamnei Deleanu, greu zdruncinată de la naştere, trăise mai mult prin străi­nătate. Venirile ei acasă ― din ce în ce mai rare ― nu aduceau decît o faţă mai istovită, un zîmbet mai chinuit şi o poruncă de linişte sfătuită de doctori şi rostită de Fiţa Elencu în faţa mormanelor de jucării proaspăt aduse.

Am încă în minte jocurile copilăriei dintre Dănut, Monica și Olguța, dar și momentele în care ei nu uitau să fie copii și să se bucure cât mai multe de copilăria lor. Parcă aveau să conștientizeze cumva că mai târziu copilăria își va pierde farmecul și va fi înghițită de cruda maturizare. La recitirea romanului am simțit altfel cartea: finalul nu tocmai fericit pentru toate personajele cărții m-a tulburat mai mult ca prima dată. Aș putea scrie un întreg roman despre această minunată carte, dar mai bine vă las pe voi să o citiți și să o descoperiți.

Pe străzile Iaşului, oamenii întorceau capul după Monica, dorind parcă s-o vadă mireasă. Iar la teatru, apariţia ei în lojă solidariza ochii galeriei cu binoclu­rile lojelor şi parterului, făcînd o primejdioasă concu­renţă scenei.