Madona cu trandafiri – G. M. Zamfirescu (recenzie)

Autor: G. M. Zamfirescu

Naționalitate: română

An apariție: 1931

Nota mea: 2/5

Alte cărți: Maidanul cu dragoste

După lectura romanului lui G. M. Zamfirescu, Maidanul cu dragoste, am rămas cu un puternic  gust amar. Mă tulburaseră profund toate paginile scrise de acest autor. Chiar foarte  mult. Acum, la lectura romanului Madona cu trandafiri, am rămas dezamăgită. Însă nu dezamăgită în adevăratul sens al cuvântului, ci surprinsă de subiectul cărții. Tot mahalaua este cea care compune acțiunea cărții și tot aceleași personaje structurate într-un mod grotesc.

Se pare că personajele lui Zamfirescu se pricep de minune să alcătuiască un spectacol de mahala, pentru că eu nu am mai întâlnit imagini atât de tulburătoare la nici un alt autor român. Cel puțin din ce am citit până acum.

Madona cu trandafiri este o carte care vorbește despre un destin nefericit al madonei cu trandafiri, o femeie nefericită în căsătorie și care trăiește la un moment dat o poveste de dragoste interzisă cu Octav. Mănăilă și prietenul său sunt prezentați ca doi bufoni ce se ceartă, se contrazic și apoi se îmbrățișează ca cei mai buni prieteni. Ce sa mai, atmosferă de mahala.

Acest roman amintește cumva de mahalaua prezentată de I.L.Caragiale, dar stilul este cu totul diferit. Deși mie personal mi s-a părut o carte mai puțin interesantă decât Maidanul cu dragoste, eu zic că merită totuși să o citiți. Cum vă spuneam și la începutul recenziei mele, nu veți mai găsi această atmosferă a cărții în niciun alt roman. Cel puțin nu în literatura română. Vă aștept cu o părere despre roman!

CITATE

La cimitir, după ce am plâns, mă împăcasem cu mine şi în gândul că o pierdusem, abia acum şi fără întoarcere, pe Madona din visul meu de dragoste. Am înţeles, plecând de la mormânt, că încep şi eu să fiu un om mort. Nu m-am plâns. Se limpezeau în mine fărâme de cer (cerul bun, boltit peste parcuri dar şi peste ruini, la fel) găsisem în gândul dureros de inutilă de acum întârziere pe drumuri, un reazem.

Când mi-a spus Madona, în cuibul cu spice şi maci că jocul nostru cu dragoste nespusă se va sfârşi curând cu o logodnă, am avut amândoi un gând, ca o flacără smulsă: să ne apărăm, să-l punem pe bătrân în faţa unui act brutal – ca un prag peste care nu trec visuri. Aşa ar fi fost logic – în logica vieţii care clocotea, pentru întâia oară în noi, la fel.