Medicul de țară – Honore de Balzac (recenzie)

Autor: Honore de Balzac

Naționalitate: franceză

Titlu original: Le médecin de campagne

An apariție: 1833

Nota mea: 3/5

Alte cărți de același autor: Moș Goriot, Eugenie Grandet, Therese Raquin

Cum aș putea eu oare să descriu suficient de bine această carte a marelui Balzac, astfel încât să fiți convinși că nu trebuie niciodată să îi ocoliți opera literară? Cred că într-un mod extrem de simplu: spunându-vă părerea mea sinceră despre acest roman și, bineînțeles, impresiile cu care am rămas. Am citit cartea în luna ianuarie a acestui an și la prima vedere, mi s-a părut un roman ușor de citit și înțeles. Ei bine, nu a fost cam așa. Detaliile și descrierile apar într-un număr foarte mare, iar personajele sunt extrem de bine conturate. Că doar vorbim despre Balzac.

Trebuie să fii foarte atent și pe deplin concentrat atunci când citești o carte a lui Balzac, deoarece vorbim despre o literatură clasică extrem de frumoasă, însă pentru unii nu foarte ușor de digerat. Cartea face parte din Comedia Umană, colecția de cărți cărora Balzac i-a dat viață din dorința sinceră a satiriza și ironiza o societate degradată și aflată în declin.

Medicul de țară este aparent un personaj simplu, însă veți vedea că nu este deloc așa. Este un personaj descris amănunțit, cum numai un scriitor ca Balzac o poate face. Domnul Benassis sosește într-un sătuc în care trebuie să aibă grijă de diferiți pacienți.  Îmi place cum scrie Balzac și datorită descrierilor detaliate și a modului în care construiește personajele. Vă aștept cu o părere!

CITATE

În ceaţa de lumină, bordeiul abia se zărea; dar pereţii străvechi, uşa, toate aveau o strălucire trecătoare, totul era, din întâmplare, frumos, aşa cum, în unele clipe, este chipul omenesc sub stăpânirea unei pasiuni care-l încălzeşte şi-i dă culoare. Viaţa în aer liber ne înfăţişează uneori suavităţi câmpeneşti şi trecătoare care ne aduc aminte de dorinţa apostolului ce-i spunea Mântuitorului: Să ne întindem cortul şi să rămânem aici.

Cât despre povestea vieţii sale – era îngropată în cea mai adâncă tăcere. Ca mai toţi ofiţerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atât de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. Se gândise oare vreodată să se căsătorească? Iată o întrebare fără răspuns. Nimeni nu se îndoia că maiorul Genestas avusese bune prilejuri în popasurile sale dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta, luând parte la serbări date de regimentul său sau de alte regimente; cu toate astea, nu se ştia nimic sigur.