Verișoara mea, Rachel – Daphne du Maurier (recenzie)

Autor: Daphne du Maurier

Naționalitate: britanică

Titlu original: My cousin Rachel

An apariție: 1951

Tip carte: roman clasic, roman de dragoste

Nota mea: 5/5

Este vorba despre o carte pe care o aveam de mult timp în bibliotecă și, deși nu i-am acordat prea multă atenție până acum, am reușit în sfârșit să o citesc – și vă spun din start că m-a fascinat. Romanul este scris la persoana I, cu un ritm melodios și captivant, care te prinde imediat. Nu m-aș fi așteptat să mă impresioneze atât de mult.

Philip și Ambrose Ashley sunt doi veri legați printr-o legătură profundă și specială. Philip rămâne orfan de mic și este crescut de Ambrose, față de care simte o atașare intensă și o dependență afectivă aproape completă. Ambrose devine pentru el mamă, tată, frate și cel mai bun prieten.

Printre temele romanului se numără moștenirea, averea, identitatea, dragostea și puterea, toate împletite într-o poveste de iubire misterioasă, plină de secrete și intrigi. Personajele sunt bine conturate și fiecare contribuie la complexitatea poveștii.

Totul se schimbă când Ambrose pleacă într-o călătorie în Italia, unde o întâlnește pe Rachel, o verișoară îndepărtată, cu care se căsătorește. Philip, obișnuit să fie centrul atenției și afecțiunii lui Ambrose, simte că lumea lui se prăbușește. O urăște pe Rachel, deși nu o cunoaște, iar viața lui devine brusc mult mai complicată.

Evenimentele iau o întorsătură neașteptată când Rachel vine pentru o perioadă nedeterminată în casa lui Philip. Spre surprinderea sa, Philip se îndrăgostește nebunește de ea. În mod firesc, te-ai aștepta ca povestea să se încheie cu o căsătorie fericită și o viață plină de armonie, dar Daphne du Maurier evită clișeele: moartea lui Ambrose rămâne suspectă, iar Philip are impresia că Ashley ar fi putut fi implicat, ceea ce adaugă tensiune și mister întregii povești.

Finalul romanului este neașteptat și surprinzător, lăsând cititorul cu un suspin adânc. Cel mai antipatic personaj mi s-a părut Rainaldi, mâna dreaptă a lui Rachel, dar am admirat mult tăria și curajul lui Philip, care, deși a pierdut aproape totul, a reușit să meargă înainte și să supraviețuiască destinului crud care îl urmărea.

Până acum nu am citit alte cărți de Daphne du Maurier, dar cu prima ocazie voi explora și alte titluri ale sale. Stilul acestei cărți îmi amintește cumva de Jane Austen sau de surorile Brontë: este pe de o parte un roman al iubirii neîmplinite, dar, mai mult decât atât, un roman despre supraviețuirea în fața unui destin crud. Recomand această carte cu mare drag și abia aștept să aflu impresiile voastre.

CITATE

O mai ţinusem aşa şi înainte, de multe ori, cu dragoste, simţisem cât era de mică, îi răsucisem inelele pe degete, privisem vinele albăstrii de pe dosul palmei, atinsesem unghiile mici, pilite scurt. Acum, pe când se odihnea aşa, în mâna mea, mi-am închipuit-o pentru întâia dată folosită pentru alt scop. Am văzut-o luând păstăile de salcâm galben şi golindu-le cu îndemânare de seminţe, apoi strivindu-le şi frecându-le în palmă.

Oamenii ar fi scutiţi de multe luni de curte plicticoasă, dacă lucrurile s-ar petrece aşa întotdeauna. Până în ziua aceea, iubirea şi toate podoabele ei, nu mă preocupaseră; bărbaţii şi femeile puteau face ce le plăcea, mie nu-mi păsa deloc. Fusesem orb şi surd, şi adormit, acum nu mai puteam rămâne aşa.

Adevărul e că trebuie să suporţi viaţa şi s-o trăieşti. Dar cum s-o trăieşti, este o problemă. Sarcinile zilnice nu prezintă greutăţi. Voi deveni judecător de pace, cum era Ambrose, şi voi intra într-o zi în Parlament. Voi continua să fiu onorat şi stimat ca toţi cei din familie, ca toţi cei dinaintea mea, să cultiv bine pământul şi să veghez asupra servitorilor. Nimeni n-o să bănuie vreodată povara pe care o port pe umeri, n-o să-şi închipuie că în fiecare zi, obsedat de îndoială, îmi pun o întrebare fără răspuns: Rachel a fost nevinovată sau vinovată? Poate că şi asta o s-o aflu cândva…

♣