Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Autor: John Steinbeck

Naționalitate: americană

Titlu original: The Winter of Our Discontent

An apariție: 1961

Nota mea: 3/5

Această carte nu mi-a plăcut la fel de mult ca alt roman al lui Steinbeck, La răsărit de Eden, pe care personal îl consider cel mai reușit roman al său. Nici celelalte cărți ale sale, cum ar fi Șoareci și oameni sau Perla, nu mi-au spus prea multe. Revenind la romanul de față, trebuie să vă spun că am stat și am așteptat să găsesc o secvență care să fie memorabilă și care să îmi spună ceva. Ei bine, acel moment nu a venit.

Pe de altă parte, ştiu, prin mijlocirea oaselor şi ţesuturilor mele, că într-o bună zi, mai curând sau mai târziu, voi înceta să trăiesc, şi de aceea lupt împotriva somnului, şi totodată îl chem: încerc să-l ademenesc să vină. Clipa în care adorm înseamnă pentru mine o cumplită ruptură, o suferinţă. O ştiu, pentru că mă trezesc chiar în clipa când adorm, stăpânit de o durere apăsătoare. Iar după ce adorm, încep să fiu foarte ocupat. Visele mele nu sunt decât problemele zilei precedente, transfigurate până la absurd, ca nişte oameni care ţopăie, împodobiţi cu coarne şi măşti de animale.

În prim planul acțiunii îl avem pe Ethan Allen Hawley, un bărbat cu familie și responsabilități care lucra într-un magazin al cărui proprietar era Marullo, un sicilian bogat. Soția lui Ethan, Mary, este o femeie puternică și mi-a plăcut relația caldă dintre cei doi, vorbele frumoase cu care se adresau unul altuia și comunicarea pe care o realizau. În rest, în carte nu se întâmplă mare lucru. Este o carte cam greu de lecturat, iar anumite pagini sunt plictisitoare și nu pot decât să îi distragă atenția cititorului de la ce e mai important. Ce este într-adevăr important în carte, vă las să descoperiți singuri. Eu nu pot decât să vă spun că mă așteptam la mai mult de la această carte. Poate prefer eu cu totul alte stiluri și nu m-am putut acomoda cu stilul lui Steinbeck. Sau poate nu am avut suficientă răbdare ca să îl cunosc cum trebuie ca scriitor.

Cred că deosebirea este că Mary a mea ştie că va trăi veşnic, că va trece din viaţa asta într-o altă viaţă cu aceeaşi uşurinţă cu care păşeşte din somn la trezie. Ştie asta cu tot trupul ei, o ştie atât de profund, încât nici nu-şi mai pune vreo problemă, aşa cum nu se gândeşte că respiră. Are, astfel, timp de dormit, timp de odihnă şi răgazul de a înceta să mai existe pentru scurtă vreme.

Cert este că autorul se concentrează prea mult pe structura fizică și sufletească a personajelor și uită că trebuie să mai adauge câte ceva în acțiunea cărții. Consider că anumite pagini puteau fi înlocuite cu alte câteva elemente palpitante, gen un conflict care apare subit la finalul cărții între membrii cărții. Dar nu a fost așa, cartea începe lin și se termină aproape la fel de lin cum a început.