Casa spiritelor – Isabel Allende (recenzie)

Autor: Isabel Allende

Naționalitate: chilian-americană

Titlu original: La Casa de Los Espiritus

An apariție: 1982

Nota mea: 4/5

PREZENTARE

Distins cu numeroase premii literare, romanul Casa spiritelor a fost adaptat pentru marele ecran în 1993, în regia lui Billie August, cu o distribuție de excepție: Meryl Streep, Winona Ryder, Jeremy Irons, Vanessa Redgrave, Glenn Glose și Antonio Banderas.

„Pe 8 ianuarie 1981, pe când mă aflam în Venezuela, am primit un telefon care mă anunța ca bunicul meu iubit era pe moarte. Am început să-i scriu o scrisoare, iar acea scrisoare s-a preschimbat în primul meu roman, Casa spiritelor, apărut în 1982“, avea să declare Isabel Allende două decenii mai târziu. Astfel s-a născut saga familiei Trueba, în care ritmurile violente ale unui pământ mitic, răvășit de cutremure și uragane, par o a doua natura a personajelor. împletind mistica și politica, splendoarea și decadența unei lumi ce devine istorie, Casa spiritelor este una dintre cele mai seducătoare cărți din literatura contemporană.

„Cu acest roman spectaculos, Isabel Allende devine prima femeie care se alătură clubului, până acum exclusiv masculin, al marilor autori latino-americani.”- New York Times Book Review

„De la romanele lui Gabriel Garcia Marquez, lumea a așteptat o carte de aceeași forță, însă cu o noua viziune. Această carte este „Casa spiritelor.”- Boston Sunday Glob

PĂREREA MEA

Ceea ce vreau să scriu în continuare se vrea a fi o părere proprie despre ceea ce a însemnat pentru mine romanul lui Isabel Allende, Casa spiritelor. Pentru mine nu a fost o lectură ușoară, ci niște pagini profunde pline de semnificații multiple. Înainte de acest roman, am citit Zorro și vreau să spun că față de acest roman, Casa spiritelor a fost mai mult decât o joacă de-a cititul. A fost o ocazie de a descoperi și alte puncte de vedere și alte universuri de explorat. Îmi place cum scrie Allende: complex, detaliat și franc. Lasă la îndemâna ochiului cititorului o grămadă de detalii despre o societate în care nu este totul roz, iar personajele nu sunt toate perfecte și nici nu duc viața ideală. Allende spune povestea unor destine interesante și tragice, a unor oameni care luptă cu sinele și cu ceilalți.

Casa spiritelor spune povestea a trei generații și se înscrie ca stil în realismul magic. Același lucru îl întîlnim la Gabriel Garcia Marquez pe care trebuie să recunosc că nu l-am aprofundat suficient pentru că nu cred că l-aș înțelege pe deplin.

Dintre toate personajele cărții, cel mai mult mi-a plăcut Clara, tânăra care avea o conexiune cu spiritele de dincolo. Acele pagini în care aceasta comunica cu lumea invizibilă mi-au rămas întipărite în memorie și am încercat apoi să îmi imaginez cum ar fi dacă eu aș putea face asta, să comunic cu entități pe care un om obișnuit nu poate. Ar fi straniu, nu?

Cartea este una extrem de tulburătoare și spun asta pentru că universul prezentat de Allende este de multe ori unul presărat cu nenorociri, mizerie și boală. Personajele mor în accidente ciudate, trăiesc într-un mod greu de imaginat, dar cu toate astea, trăiesc. Și de multe ori nu se opun acestui stil de viață. Cartea prezintă povestea de viață a mai multe generații și astfel autoarea realizează un fel de saga familială.

M-a tulburat Cartea spiritelor și dacă vă imaginați că este o carte despre magie și lucruri puerile, vă spun că vă înșelați. Așadar, citiți cartea și reveniți aici cu o părere proprie.

CITATE

Clara nu a ascultat pentru că, odată potolite muzica şi dansul, a dat atenţie şoaptelor spiritelor dintre perdele şi şi-a dat seama că trecuseră multe ceasuri de când nu-l mai văzuse pe Barrabás. L-a căutat din priviri, punându-şi simţurile în alertă, dar o lovitură de cot a maică-sii a readus-o la ordine.

Apărată de asprimile vieţii, Clara locuia într-un univers inventat de ea, univers în care adevărul prozaic al lucrurilor materiale se confunda cu adevărul furtunos al visurilor şi unde legile fizicii sau logica nu funcţionau întotdeauna. Clara a trăit acea perioadă ocupată cu fanteziile ei, însoţită de spiritele aerului, apei şi pământului, atât de fericită, că n-a simţit nevoia să vorbească timp de nouă ani. Pierduseră cu toţii speranţa de a-i mai auzi glasul când, de ziua ei de naştere, după ce suflase în cele nouăsprezece lumânări ale tortului de ciocolată, şi-a inaugurat vocea care a sunat ca un instrument dezacordat.

Blanca avea reacţii lente, aşa că i-a trebuit o bucată de vreme să priceapă ceea ce vedea, fiind lipsită de experienţă în treburi din astea. Cunoştea plăcerea ca pe o ultimă şi preţioasă etapă pe lungul drum parcurs împreună cu Pedro al Treilea, pe care mersese fără grabă, cu bună dispoziţie, în decorul pădurilor, al lanurilor de grâu şi al râului, sub un cer imens şi în liniştea peisajului. Nu apucase să cunoască neliniştea tipică a adolescenţei.