Autor: Ion Minulescu
Naționalitate: română
An apariție: 1928
Nota mea: 4/5
Cunoscut de multă lume drept un poet simbolist foarte talentat, Minulescu a suprins atunci când a hotărât să scrie proză, mai exact un roman-confesiune al vieții, copilăriei și tinereții sale. Faptele prezentate în roman sunt reale, scriitorul Minulescu dorind să creeze o frescă deosebită a anilor inocenței în care îți prezintă părinții, colegii, prietenii de nebunii, primele iubiri.
„Dragă Bucule,
Îţi anunţ o mare nenorocire, care ne-a îndurerat pe toţi. Mihăiţă s-a sinucis. L-au descoperit abia după zece zile, spânzurat de craca unui copac la Trivalea. Dacă toamna n-ar fi scuturat frunzele, putea poliţia să-l caute mult şi bine, că n-ar fi dat de el nici astăzi. Toată lumea de la noi este dezolată şi revoltată. Închipuieşte-ţi că hoţii îi furaseră hainele şi ghetele, aşa că l-au găsit aproape gol, numai în cămaşă. Pe mine m-a impresionat şi mai mult lucrul ăsta, fiindcă era o cămaşă pe care i-o dădusem eu, din cele pe care nu le mai purtam. Tu ştii cât de mult îl iubeam noi şi cum căutam să-l ajutăm pe cât ne era posibil. Directorul a dat ordin să se scoată în balconul liceului steagul de doliu.
Prima dată când am citit acest roman a fost în urmă cu 6 ani, când am intrat la Facultatea de Litere. Am găsit cartea în biblioteca unui vecin, fost învățător (iar soția sa, decedată de mulți ani, fost profesor de română) și l-am rugat să mi-o împrumute. Am luat cartea, am ajuns acasă și am pătruns în lumea lui Minulescu, aflând amănunte despre momentul corigenței la limba și literatura română. Ca mulți alți oameni, Minulescu crede în ideea că niciodată nu trebuie să lași eșecurile să te demoralizeze, ci trebuie să mergi mai departe, indiferent de piedicile ivite.Începutul romanului îți lasă impresia că citești un basm feeric:
A fost odată ca niciodată…
Pe vremea aceea, lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubrica faptelor diverse. Bunicii și nepoții păreau aproape de aceeași vârstă. Anii copilăriei sînt însă ca musafirii din mahala. Îi primești cu același surâs pe buze, îi cinstești cu dulceață și cafea și-i petreci până la ușă cu refrenul obișnuit: Când mai poftiți pe la noi?Abia târziu de tot începi să îți dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.
Câțiva ani mai târziu, ajunsă eu însumi profesoară de limba română și hoinărind printr-un anticariat mustind de cărți, am zărit acest roman care parcă mă îndemna să îl iau acasă. Și l-am luat. L-am recitit în aproximativ două zile și pot să vă spun că mi-a plăcut mult mai mult ca prima dată.
Toată lumea mă cunoaşte astăzi. Femeile îmi surâd discret; bărbaţii mă salută până la pământ. Eu însă trec înainte. Nu le acord nici măcar atenţia unui zeu faţă de bastarzii săi. Nu recunosc pe nimeni. Nici unul nu se înrudeşte cu mine. Nici unul nu aparţine rasei mele. Eu sunt unic. În mine curge alt sânge. Sângele meu se înrudeşte numai cu seva din trunchiul nucului din via noastră de la Slatina, care are peste o sută de ani… Nu vreau să-mi confund trecutul cu copilăria mea. Trecutul mă îmbătrâneşte, mă deformează… îmi uşurează trupul şi-mi îngreuiază mintea… îmi înmulţeşte regretele şi-mi scurtează zilele… Copilăria, însă, mă păstrează intact ca mumia unui rege egiptean îmbălsămat acum câteva mii de ani, care surâde parcă şi astăzi şi întreabă pe cei din jurul lui:
― Unde-mi este iubita mea?…
Iubita mea… Iubita mea!… Unde eşti tu, oare, iubita mea, şi cine eşti tu?…
Am văzut povestea spusă de Bucu cu alți ochi, dar am simțit același sentiment de revenire în anii copilăriei, de parcă acea copilărie îmi aparținea. Cartea are personaje fascinante cu care eu cred ca merită să faceți cunoștință. Interesant este și motivul pentru care personajul principal este lăsat corigent la limba română. Vouă cum vi s-a părut romanul?
Pentru „joia altor puncte de vedere” pe pagina Allexyanna.
Pe curând!