Autor: Cella Serghi
Naționalitate: română
An apariție: 1970
Nota mea: 3/5
După experiența lecturii cărților Cartea Mironei, Iubiri paralele și Pânza de păianjen, iată-mă ajunsă și în momentul în care trebuie să vă vorbesc despre o altă carte a Cellei Serghi pe care eu am citit-o. Am comandat această carte online, alături de alte romane pe care voiam să le am de ceva timp.
Celelalte trei romane ale Cellei mi-au plăcut foarte mult și am rămas plăcut impresionată de stilul accesibil al scriitoarei române, însă atunci când am început să citesc Gențiane, ceva parcă lipsea. Iar acest sentiment l-am avut pe parcursul întregului roman. Povestea Radei, personajul feminin principal al cărții este una interesantă, însă eu am simțit că se pune accentul mult prea mult pe experiențele de viață ale tinerei venite de la țară care luptă pentru o viață mai bună.
Cartea are 300 de pagini, nu este foarte greu de citit, dar față de celelalte romane ale Cellei Serghi pe care eu le-am citit, mi s-a părut net inferioară. Firul epic alternează, apar multe descrieri, multe personaje și de fapt nu este un roman care are prea multe de zis din punctul de vedere al acțiunii. Sunt multe detalii ale cărții pe care eu personal nu le-am înțeles și trebuie să fii destul de atent și concentrat ca să îți dai seama că scriitoarea inserează frânturi de discuții ici și colo, de la un moment dat eu pierdusem firul epic. Nu spun că nu este o carte buna, ba da. Doar că are multe lipsuri, cel puțin față de celelalte trei romane ale sale de care v-am zis la început.
În ceea ce privește personajele romanului, aș vrea să o menționez în special pe Rada. Și asta pentru că întregul roman se concentrează asupra vieții, greutăților și a situațiilor mai mult sau mai puțin neplăcute prin care trece. Cirus Hotaru este un personaj care o fascinează mult pe tânăra soră medicală și cred că și de această dată, el nu este decât imaginea lui Camil Petrescu, scriitorul față de care Serghi avea sentimente puternice. Vă recomand această carte dacă doriți să aflați mai multe despre Rada și despre precara sa existență.
CITATE
Ploaie de vară. Cerul e curat, spălat proaspăt, albastru. În grădina din fața restaurantului gării, proptită de scoarța plopului, o fetiți cu codițele strânse și legate în creștetul capului, cu un moț mare albastru, ține în mână o floare uriașă, galbenă, de floarea-soarelui. Nu râde, nu zâmbește, nu face gropițe în obraji. O față lată, arsă de soare, ochi verzi luminoși, cam înguști, cu pupile care se măresc și se micșorează ca la pisici. Fruntea înclinată, încăpățânată, mobilă. Se vede după încruntăturile frunții, după luciul privirii, cum caută să priceapă tot ce se întâmplă în jur, să-și întipărească în minte chipurile doamnelor gătite și fiecare cuvânt pe care-l rostesc.
Firul epic nu este alambicat. Rada povesteste etape din viata sa, Rememorarile se intersecteaza intre ele, poate din cauza asta ti se pare alambicat. E drept, nu este o carte “de elita”, dar textul spune mult, vorbeste despre Principii si despre ambitia de a-ti ramane fidel, de a nu te trada pe tine, in niciun fel.
🙂
Nu este neapărat cel mai bun roman al Cellei Serghi, dar e ok. Preferatele mele au fost Mirona, Pânza de păianjen şi Pe firul de păianjen al memoriei.