Autor: Mircea Eliade
Naționalitate: română
An apariție: 1928
Nota mea: 5/5
Romanul adolescentului miop este primul roman al lui Eliade care este extrem de popular și în ziua de azi. L-am citit prima dată când aveam vreo 19 ani, iar acum două săptămâni l-am recitit, bucuroasă fiind că pătrund din nou în lumea adolescentină a lui Mircea. Este un roman autobiografic în cadrul căruia Eliade a pus mult suflet și foarte multe amintiri și experiențe din viața sa. Cu toate acestea, cartea fiind una grosuță (336 pagini), nu mi s-a părut o carte atât de ușor de citit. Este un roman pe care fiecare adolescent ar trebui să îl citească și nici adulții nu ar trebui să îl ocolească dacă nu l-au citit încă!
Autorul introduce ici și colo reflecții personale și introduce în scena romanului o mulțime de personaje, majoritatea adolescenți ca și el. Iubirile adolescentine, mansarda (care revine obsesiv în acest roman și este adăpost pentru sufletul zbuciumat) care este refugiul adolescentului frământat de probleme sufletești, prietenii săi cu care împărtășește griji și pasiuni comune…toate acestea sunt mici elemente care fac din această carte una genială. Trebuie să recunosc însă că Eliade folosește uneori detalii minuțioase care îl plictisesc pe cititor și atunci acțiunea lâncezește puțin.
Și nu cred că exagerez spunând că este una genială, pentru că niciun autor nu reușește să creeze un asemenea roman ca al lui Eliade. Totuși această carte mă duce cu gândul la o altă carte căreia îi voi rezerva o mică recenzie. Această carte este Elevul Dima dintr-a șaptea. Vă recomand această carte pentru atmosfera inedită a cărții, pentru frumoasele povești de viață văzute prin ochii autorului. Și vă aștept și cu păreri.
CITATE
Iar acum am să plec. În mansarda mea să devin cel dinainte, omul care îmi trebuie. Cel de acum e trist. E trist, pentru că are să moară. Eu știu că are să moară.
Romanul îl voi scrie altfel. Eroul sunt eu, firește. Mă tem însă, că viața mea – stinsă între copii și cărți – nu va interesa cititorii. Pentru mine, tot ceea ce nu am avut, tot ceea ce am dorit în mansardă, în înserări calde și tulburătoare, prețuiește mai mult decât anii tovarășilor mei risipiți în jocuri, în sărbători de familie și idile…Dar cititorii?
Ce căutam eu? Sufletul meu! Unde? Și cum se putea recunoaște adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?
Cred ca au trecut ceva ani buni de cand l am citit, cred ca eram clasa a 9 a, deci sunt nici mai mult, nici mai putin de 11 ani…wow
Oooo, sunt ceva ani de când l-am citit. Chiar imi doresc sa recitesc cartea, acum, ca adult-