Casa de pe colină – Cesare Pavese (recenzie)

Autor: Cesare Pavese

Naționalitate: italiană

An apariție: 1948

Titlu original: La casa in collina

Nota mea: 3/5

Despre Pavese nu știam decât că este un scriitor italian destul de apreciat, iar despre carte am aflat mai multe când am citit-o. Am citit acest roman pe kindle și l-am ales aleatoriu dintr-o listă de cărți uriașă. Intenția mea era să citesc un scriitor nou ale cărui cărți îmi sunt total necunoscute. Zis și făcut, însă în ciuda dimensiunilor reduse ale cărții și a faptului că am citit-o destul de repede, nu pot spune că mi-a trezit trăiri anume.

După titlu, Casa de pe colină pare că promite, dacă nu o poveste de dragoste ce se desfășoară într-un cadru rustic și minunat, cel puțin o poveste interesantă a unui destin. Nici una, nici alta.

Tema cărții a fost, spre surprinderea mea, războiul și lupta pentru supraviețuire a personajului masculin principal, Corrado, într-o lume dominată de sărăcie și nenorociri. Cred că singurul lucru care nu m-a lăsat să abandonez cartea a fost el, Corrado, și asta pentru că vroiam să citesc până la final povestea vieții lui. Cartea nu m-a prins și în mare parte mi s-a părut că este lipsită de esență și acțiune.

Dialogurile dintre personaje sunt banale și multe dintre personaje se înscriu în aceeași sferă a banalității. Nu spun că Pavese nu scrie bine, ci că poate am dat eu peste o carte cu care nu m-am conectat aproape deloc. Imaginea Italiei distrusă de război și a personajelor care își duc zilele cu frica în sân ar fi, după părerea mea, un punct mic forte al acestei cărți.

De obicei nu citesc cărți despre război și cu atât mai mult nu sunt expertă în astfel de scrieri care au tema războiului. Însă dacă sunteți curioși să citiți un scriitor italian și să vedeți cum arată războiul în viziunea lui Pavese, o puteți face. Și nu uitați că vă aștept aici cu o părere despre autor sau carte!

CITATE

Pretutindeni se dezlănţuiau ofensive, mari debarcări, speranţe. O dată am scos şi eu nasul pe poartă. De când ştiam că nimeni nu mă mai căutase, ieşisem pe străduţă, ajunsesem într-o piaţetă – solemnă şi neverosimilă, se înălţa acolo o biserică şi o clopotniţă – văzusem dincolo de acoperişuri colina, colina din Pino, îndepărtată, violacee. Dar merita oare osteneala să înfrunţi primejdii, dacă războiul se sfârşea mâine? Mă simţeam mai bine în curte. Nu-i invidiam pe cei care plecau la plimbare, îi ascultam vorbind când se întorceau.

Cândva spuneam colina aşa cum aş fi spus marea sau pădurea. Mă întorceam acolo seara, din oraşul care se întuneca, şi pentru mine colina nu era un loc printre altele, ci o înfăţişare a lucrurilor, un fel de a trăi. Astfel, nu vedeam nici o deosebire între aceste coline şi cele de odinioară unde m-am jucat, copil, şi unde acum trăiesc; acelaşi pământ accidentat şi întortocheat, cultivat şi sălbatic, aceleaşi drumuri, case ţărăneşti şi povârnişuri. Mă urcam acolo seara de parcă rugeam şi eu de furia nocturnă a alarmelor, şi drumurile forfoteau de oameni, bieţi oameni care se împrăştiau să doarmă fie şi prin poieni, ducându-şi salteaua pe bicicletă sau în spate, strigând şi discutând, îndărătnici, naivi şi nepăsători.