Hanul Jamaica – Daphne du Maurier (recenzie)

Autor: Daphne du Maurier

Naționalitate: britanică

Titlu original: Jamaica Inn

An apariție: 1935

Nota mea: 5/5

Tip carte: roman clasic, ficțiune istorică

Ecranizare: 1939

Acest superb roman este cea de-a patra carte citită de mine din opera lui Daphne du Maurier și, deși parcurgerea lui a fost mai dificilă — fiind citit în original, în limba engleză — experiența lecturii a fost una extrem de plăcută. De aceeași autoare am mai citit Rebecca, Golful francezului și Verișoara mea, Rachel. Îmi este greu să fac un clasament al acestor romane în funcție de preferințe, însă cred că mulți dintre voi îmi veți da dreptate atunci când spun că Rebecca rămâne cel mai cunoscut și, probabil, cel mai reușit dintre ele.

Hanul Jamaica – roman de debut

Hanul Jamaica este romanul de debut al autoarei, iar comparativ cu celelalte cărți scrise ulterior, se simte că este începutul unei cariere literare promițătoare. Tocmai acest lucru m-a determinat să îl citesc. De când am descoperit-o pe Daphne du Maurier în 2014, odată cu lectura romanului Verișoara mea, Rachel, curiozitatea mea față de opera sa a crescut constant, iar dorința de a-i citi cât mai multe cărți s-a dovedit a fi una inspirată.

Titlul romanului oferă numeroase indicii despre locul în care se desfășoară cea mai mare parte a acțiunii. Hanul Jamaica este un spațiu încărcat de mister, un loc sinistru în care se petrec crime odioase și de care oamenii cinstiți ajung să se ferească, avertizându-i și pe alții să facă același lucru. Povestea debutează cu călătoria lui Mary Yellan, eroina principală, care se îndreaptă spre han pentru a locui alături de unchiul său, Joss Merlyn, și de mătușa Patience. Din momentul în care Mary ajunge la han, atmosfera apăsătoare și amenințătoare devine tot mai pregnantă, iar ritmul acțiunii se intensifică.

Daphne du Maurier se dovedește a fi o naratoare extrem de talentată, capabilă să creeze o atmosferă tensionată și misterioasă, în care cititorul este absorbit complet. Există momente în carte care îți dau fiori pe șira spinării, iar senzația de neliniște crește cu fiecare pagină, până la un punct culminant intens.

Personajele cărții – pozitive sau negative?

Personajele sunt memorabile și pot fi împărțite în două categorii clare: cele pozitive — Mary Yellan, pastorul și mătușa Patience — și cele negative — unchiul Joss, Jem și ceilalți răufăcători. Personajul meu preferat rămâne Mary, o tânără care este forțată să se maturizeze brusc după sosirea la han. Deși trece prin momente de disperare și teamă, ea luptă cu determinare până la final. Dacă reușește sau nu să câștige această luptă cu sinele și cu lumea ostilă din jur, vă las să descoperiți singuri, citind romanul.

Mătușa Patience este un personaj cu un nume profund simbolic (în engleză, patience înseamnă „răbdare”), care reflectă perfect trăsătura sa dominantă. Este imaginea femeii constrânse la o existență dură și lipsită de speranță, dar care rezistă cu stoicism în fața tuturor încercărilor vieții.

Recomand Hanul Jamaica tuturor pasionaților de literatură clasică britanică, celor care apreciază romanele pline de mister și tensiune, dar și celor care își doresc o lectură care lasă o amprentă puternică asupra cititorului. De altfel, recomand cu căldură și celelalte romane ale lui Daphne du Maurier deja amintite, care merită cu prisosință atenția iubitorilor de literatură.

CITATE

Când sufla vântul peste dealuri, fluiera trist printre crăpăturile de granit şi câteodată tremura ca un om bolnav. Suflau vânturi stranii din senin; se furişau pe suprafaţa ierbii şi iarba se înfiora; adiau peste bălţile formate de ploaie în scobiturile pietrelor, vălurindu-le. Uneori vântul striga şi ţipa; din crăpături răspundea ecoul; gemea şi-apoi amuţea din nou.

Cu umerii imenşi şi puternici, cu braţele lungi, care ajungeau până mai jos de genunchi şi cu pumnii mari cât două jamboane, părea să aibă forţa unui cal. Faţă de conformaţia sa fizică atât de mare, capul părea mic de tot, vârât între umeri. Adus de spate, cu sprâncenele negre şi claia de păr de pe cap, dădea impresia unei gorile uriaşe.

Ea se ghemui jos, cu capul sub masă, nemaiauzind nimic altceva decât bătăile propriei inimi, încet, se întoarse spre ea şi o privi fix câteva momente, fără să vorbească. Când îl auzi, vocea îi era încordată şi răguşită, puţin mai tare decât o şoaptă.

Voia să plece acum și să scape de el, ca să rămână singură cu gândurile ei. 

Se simțea prinsă acolo ca o pasăre într-un laț și, oricât s-ar zbate nu va scăpa niciodată. Dacă vroia să fie liberă, trebuia să plece acum, să se lase în jos pe fereastră.