Soția călătorului în timp – Audrey Niffenegger (recenzie)

Autor: Audrey Niffenegger

Naționalitate: americană

Titlu original: The Time Traveller’s Wife

An apariție: 2003

Nota mea: 3/5

Gen carte: fantasy, sf, romantic

Ecranizare: 2009

Soția călătorului în timp este romanul de debut al acestei autoare americane și se vrea a fi o scriere sf sau fantasy, presărate pe ici, pe colo, cu un pic de romantism. Ideea cărții este bună, însă pe mine sincer această carte nu m-a dat pe spate.

Are 500 de pagini, pe alocuri am citit-o mai greu din cauza capitolelor care alternau perioada acțiunii și am sfârșit într-o confuzie totală. Iar sentimentul de la final a fost neintenționat unul de ușurare. Și îmi pare rău pentru asta. Mă așteptam la mult mai mult decât o acțiune care te zăpăcește cumplit.

Povestea este relativ simplă: Henry și Clare au o poveste de dragoste mai neobișnuită și, din cauza unor probleme genetice ale lui Henry, acesta călătorește înainte și înapoi în timp fără să poată controla în vreun fel acest lucru.

Aflăm că Henry a cunoscut-o pe Clare când aceasta avea 6 ani, iar el era 36, apoi că cei doi se căsătoresc când ea are 31 și el 33. Și asta pentru că lumea lui Henry este un haos. Poartă discuții cu Clare atunci când ea este copil, apoi când ea este adolescentă și sunt tot felul de întoarceri în trecut sau în viitor. Povestea este prezentată din două perspective: cea a lui Henry și cea a lui Clare.

Nu mi-am propus să fac o comparație între carte și film, însă întâmplarea face să văd mai întâi ecranizarea acestui roman din 2009, când habar nu aveam că la bază stă o carte. Filmul mi-a plăcut foarte mult, dar cartea m-a dezamăgit.

M-am plictisit tot citind despre Henry și Clare în momente diferite ale existenței lor. Totul lasă impresia de banal, de comercial și mare parte din acțiune este trasă de păr. Chiar am vrut să îmi placă acest roman, dar cu toate intențiile mele, ceva nu a mers. Sunt curioasă să aflu dacă ați citit romanul și dacă v-a plăcut sau nu. Vă aștept cu păreri!

CITATE

Stau aşezată pe podeţ şi privesc la gâzele care patinează pe suprafaţa nemişcată a micului iaz, gândindu-mă la Henry. Azi nu e zi de Henry; următoarea e abia peste douăzeci şi două de zile. Afară s-a răcorit bine de tot. Henry îmi pare dificil şi enigmatic. Toată viaţa am considerat că nu-i mare lucru treaba asta cu Henry; asta deşi Henry e secretul meu şi, ca orice secret, e prin urmare fascinant. Henry mai e şi un fel de miracol, şi nu de multă vreme a început să-mi fie tot mai clar că cele mai multe fete nu au un Henry sau, dacă îl au, păstrează tăcerea asupra acestui fapt.

Timpul măsurat de ceas ne e director de bancă, perceptor, inspector de poliţie; pe când acest timp interior ne e soţie. (J. B. Priestley, Man and Time)