Momo – Michael Ende (recenzie)

Autor: Michael Ende

Naționalitate:germană

An apariție:  1973

Titlu original: Momo

Număr pagini: 304

Gen carte: roman fantasy, basm-roman

Nota mea: 5/5

PREZENTARE:

La marginea unui oraș, printre ruinele unui vechi amfiteatru, își găsește adăpost Momo, o fetiță cu un talent aparte pe care îl folosește pentru a-și ajuta prietenii: în prezenta sa, problemele devin mai puțin împovărătoare, conflictele își află rezolvarea, iar imaginația prinde aripi. Dar într-o zi, pe nesimțite, o organizație fantomatică a unor terifianți „domni cenușii” preia controlul asupra orașului, furându-le oamenilor timpul. Doar Momo are puterea să li se opună, iar cu ajutorul maestrului Ora Și al ciudatei lui broaște-țestoase Casiopeea călătorește dincolo de hotarele timpului pentru a le descoperi secretele întunecate.

PĂREREA MEA:

De Michael Ende mai citisem prin facultate doar Poveste fără sfârșit și țin minte că îmi plăcuse foarte mult. Eram fascinată de stilul inedit al povestitorului și Povestea fără sfârșit mă fermecase cum puțin cărți au mai reușit de atunci. Am tot văzut romanul Momo prin librării, dar nu prea m-a atras gândul la a o citi. Credeam că este o carte banală pentru copii și că pe mine nu are cum să mă impresioneze prea tare.

În zilele noastre, adică în vremea când începea povestea cu Momo, ruina era aproape cu totul uitată. Numai câţiva profesori de ştiinţele antichităţii ştiau despre ea, dar nu se mai interesau de fel de acest subiect deoarece nu mai era nimic de cercetat acolo. Şi nici nu reprezenta ceva demn de a fi văzut în comparaţie cu alte monumente din marele oraş. Astfel că nu mai din când în când se rătăceau câţiva turişti pe acolo, se căţărau printre şirurile de bănci năpădite de ierburi, făceau gălăgie, făceau fotografii spre amintire şi apoi plecau.

Nu știu cum s-a întâmplat, dar coincidența face să achiziționez cartea și să îi dau șansă. După primele 10-15 pagini nu mi se părea cea mai bună alegere, dar mai târziu mi-am dat seama că nu o mai pot lăsa din  mână. Începuse să se precipite acțiunea și erau tot felul de evenimente care mă atrăgeau ca un magnet.

Există o taină foarte mare şi totuşi foarte obişnuită. Toţi oamenii iau parte la ea, fiecare o cunoaşte, dar numai foarte puţini se gândesc vreodată la ea. Cei mai mulţi o iau ca atare şi nu se miră câtuşi de puţin cu privire la ea. Taina aceasta e timpul.

Există calendare şi ceasuri pentru a-l măsura, ceea ce înseamnă însă prea puţin, căci oricine ştie că o singură oră poate părea o veşnicie, uneori poate trece însă într-o clipită – depinde de ceea ce trăieşti în ora respectivă.

Căci timpul e viaţă. Iar viaţa sălăşluieşte în inimă.

Tema cărții este una fantastică (o să vedeți, dacă o citiți, că prezintă o altă perspectivă asupra timpului și asupra omenirii consumatoare de timp), iar titlul este de fapt numele personajului feminin principal, Momo, o fetiță orfană cu un har aparte: acela de a-și asculta semenii și a le alina apăsările sufletești.

Maestrul Ora o privea cu prietenie cum mănâncă şi era destul de înţelegător să n-o stingherească deocamdată prin convorbiri. Îşi dădea seama că era foamea suferită timp de mulţi ani pe care oaspetele său încerca acum s-o potolească. Poate că acesta era motivul pentru care în timp ce-o privea începu treptat să arate din ce în ce mai bătrân până ce deveni din nou un bărbat cu părul cărunt. Când văzu că Momo nu se prea descurcă cu cuţitul îi unse el franzeluţele şi i le puse în farfurie. El însuşi nu mânca decât puţin, doar ca să-i ţină tovărăşie.

Personajele sunt destul de numeroase, alături de Momo, întâlnim o mulțime dintre prietenii săi și avem ocazia să îi cunoaștem pe domnii cenușii, dar și pe Maestrul Ora. Domnii cenușii spală cumva creierul oamenilor și reușesc să îi convingă să facă economie de timp (timp care de fapt le parvine cenușiilor), iar acest lucru provoacă un haos de nedescris. Nimeni nu mai are timp de nimic, toată lumea muncește pe rupte și este obosită și morocănoasă. Finalul cărții este unul foarte interesant, în sensul că se dă o luptă pentru recuperarea acestui timp pierdut, iar Momo joacă aici un rol foarte important.

Trăia chiar unele ore când îşi dorea să nu fi auzit niciodată muzica şi să nu fi văzut culorile. Totuşi dacă ar fi fost pusă să aleagă, n-ar mai fi renunţat la amintirea lor pentru nimic în lume. Chiar şi dacă ar fi trebuit să moară din pricina ei. Acesta era adevărul aflat acum de ea. Există bogăţii ce te nimicesc dacă nu le poţi împărtăşi şi altora.

Mi-a plăcut foarte mult această carte, este scrisă sub forma unui basm pentru copii, însă stilul său nu mi s-a părut unul pueril, ci mai degrabă o carte foarte potrivită și pentru adulți. Există niște dedesubturi în roman pe care cred că adulții îl înțeleg cel mai bine. M-a plăcut modul în care sunt prezentate relațiile de prietenie și am admirat-o pe Momo pentru felul său de a fi. Chiar dacă aparent este doar un copil orfan fragil, puterea sa interioară este imensă.

Ţi-am spus atunci că fiecare om deţine un asemenea lăcaş de aur al timpului, deoarece fiecare are o inimă. Dacă oamenii îi lasă să pătrundă acolo pe domnii cenuşii aceştia izbutesc să-şi însuşească mereu mai multe din minunatele flori. Dar florile clipelor smulse astfel din inimile oamenilor nu pot muri, căci nu s-au trecut cu adevărat, şi nici nu pot trăi, căci au fost despărţite de adevăratul lor posesor. Cu toate fibrele fiinţei lor tind să se întoarcă la omul căruia îi aparţin.

Vă recomand din tot sufletul această carte minunată, în special celor care citiți fantasy și sunteți interesați de povești deosebite, dar și de o carte care, cum am mai spus, prezintă o altă perspectivă asupra timpului și valorii sale. Așadar, să ne bucurăm cât mai mult de timp, de cei dragi și să citim cât mai multe cărți ca Momo. Voi ați citit această carte? Ce impresie v-a lăsat?