Geometria iubirii – Jessica Levine

16938437_1932471610315929_4224786128775954329_n

Autor: Jessica Levine

Naționalitate: americană

Titlu original: The Geometry of Love

An apariție: 2014 (la Editura Leda )

Gen carte: roman de dragoste, ficțiune

Număr pagini: 352

Nota mea: 4/5

Primită de laEditura Leda

Puteți găsi cartea AICI (dacă vă grăbiți puteți primi o reducere, în limita stocului disponibil)

PREZENTARE

„De ce mă îndrăgostesc de un bărbat pe care nu-l pot avea şi sfârşesc în pat cu altul, care nu este cel pe care mi-l doresc?… Făceam oare dragoste cu Ben pentru că îl doream cu adevărat sau pentru că voiam să fac sex, iar el îmi era la îndemână?” Sunt întrebări la care Julia, eroina romanului Geometria iubirii, încearcă să găsească un răspuns, explorând ipoteze, fantezii și oportunități.

Povestea începe în New Yorkul anilor 1980 şi se încheie în California, douăzeci de ani mai târziu. Viaţa tinerei poete ‒ care trăiește de ani întregi alături de un bărbat care-i oferă stabilitate și confort ‒ este subit dată peste cap de întâlnirea cu o fostă iubire, un compozitor talentat. Sfâșiată între nevoia de siguranţă și dorinţa unei vieţi palpitante și independente, Julia caută drumul care să-i aducă împlinirea totală.

PĂREREA MEA

Am primit un exemplar al acestei cărți de la Editura Leda (parte a grupului Editorial Corint) pentru recenzie și am ales-o pentru titlul interesant. Am sperat că o să-mi placă mult și îmi era dor să citesc un roman de dragoste relaxant și interesant. După ce am început cartea am văzut că pe goodreads această carte nu are un rating foarte mare și am trăit cumva un sentiment că s-ar putea să fie o carte slăbuță. Dar după ce am terminat cartea, mi-am zis că niciodată, chiar niciodată, nu mă voi mai lua după părerile altora. Spun asta pentru că mi-a plăcut destul de mult și la final am învățat și o lecție. Mai jos vă voi spune ce lecție.

Stilul cărții este ușurel, relaxant și eu personal am citit cartea în doar câteva zile. Este un roman de dragoste cu un subiect destul de interesant, chiar dacă s-ar putea ca cititorilor să le pară încărcată de clișee. De obicei eu nu țin cont de clișee, chiar dacă povestea din multe cărți se aseamănă cu altele. Tema cărții este iubirea și are în prim-plan povestea ciudată a unui triunghi amoros. Titlul face referire la același triunghi (sau chiar pătrat, la un moment dat), fiind o metaforă sugestivă. Recunosc că nu prea am mai citit cărți de dragoste în ultimul timp și din cele puține citite până acum, au cam lipsit formele geometrice amoroase de orice fel. (mai mult…)

Literatura de ieri vs. literatura de azi

Prietenii de la Târgul Cărții.ro  m-au provocat să răspund la câteva întrebări din cadrul campaniei literatura de ieri vs. literatura de azi, încercând să expun părerea mea de blogger de carte ( umil). Le mulțumesc pentru invitația de a participa la această campanie și mai jos voi încerca să răspund cât de bine pot acestor întrebări.

banner-v4-min

  • Sunt cărțile de ieri mai valoroase decât cele de astăzi?

Nu pot să spun că aparițiile literare de ieri sunt mai valoroase decât cele apărute recent, pentru că nu vom putea niciodată să comparăm două perioade cu totul și cu totul diferite. Fiecare perioadă literară are valorile sale, fie că vorbim despre secolul al IX-lea sau de secolul al XX-lea.

  • Se scria mai bine pe vremuri?

Dintr-un anumit punct de vedere, da. Eu sunt mare iubitoare de literatură clasică și mereu o voi iubi. Clasicii sunt cei care mi-au deschis în liceu apetitul pentru cărți și întotdeauna îi voi aprecia mai mult. Printre aceștia se numără Jane Austen, surorile Bronte și Thomas Hardy.  Însă sunt și foarte mulți scriitori contemporani care scriu bine și merită citiți. De exemplu, Kate Morton sau Tracy Chevalier, două autoare foarte dragi inimii mele.

  • Marii scriitori de ieri sunt mai prejos decât marii scriitori de astăzi?

Nu sunt mai prejos decât cei de azi deoarece, cum spuneam anterior, fiecare timp are valorile sale. Deși scriitorii de acum abordează teme mult diferite, s-au descoperit noi tehnici narative și cărțile au evoluat, scriitorii de ieri nu sunt mai prejos. Au și cărțile lor un farmec aparte.

  • Timpul este cel ce da valoare cărților?

Uneori, da. Sunt cărți care par mult mai valoroase după ce a trecut un anumit timp de la apariție. Câți dintre noi știm că Eminescu, spre exemplu, a devenit foarte cunoscut și iubit de cititori abia după dispariția sa și nu în timpul vieții? Cumva timpul oferă valoare cărților, deoarece cărțile proaste rămân în anonimat după un anumit timp și nimeni nu își mai amintește de ele. Dar despre cele bune toți ne vom aminti.O astfel de carte este pentru mine romanul Quo vadis al lui Sienkiewicz.

  • Rândurile scrise în urmă cu decenii sunt mai valoroase decât cele scrise recent?

Atât rândurile scrise acum ceva timp, cât și cele scrise recent au valoare. Cele scrise mai demult sunt valoroase pentru că au acea simplitate literară care s-a mai pierdut. Cele recente sunt valoroase pentru că vin cu noi abordări și sunt mai actuale, mai aproape de înțelegerea și sufletul nostru.

  • Pot fi comparați scriitorii de astăzi cu cei de ieri?

I-am putea compara, însă nu putem hotărî cu exactitate care este mai bun, care a scris cărți mai bune. Dar ideile lor pot fi comparate și din acest punct de vedere, literatura de azi este net superioară. Așadar, aș spune că literatura de ieri și cea de azi sunt la egalitate pentru mine. Ambele sunt valoroase și mă întorc cu drag la autorii vechi și îi citesc cu plăcere pe cei contemporani.

Voi ce părere aveți? 

Dacă citești asta înseamnă că am murit – Andrew Nicoll

16299516_1470747866278259_4102081331469686015_n

Autor: Andrew Nicoll

Naționalitate: britanică

An apariție: 2013 (la Editura All)

Gen carte: roman, ficțiune, umor

Număr pagini: 335

Nota mea: 4/5

Primită de laEditura All

Puteți găsi cartea AICI (dacă vă grăbiți puteți primi o reducere, în limita stocului disponibil)

PREZENTARE

O poveste fermecată pentru oamenii mari

Descoperiți strălucita, comica și sălbatica poveste a unui acrobat din Hamburg care a decis de pe o zi pe alta că vrea să devină regele Albaniei și a reușit.

La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Otto Witte, fost acrobat de circ, stă ascuns în rulota lui, sub o ploaie de obuze, aşteptându-şi sfârşitul. Dar, cum nu vrea să moară fără a lăsa o mărturie, se hotărăşte să aştearnă în scris povestea vieţii sale. Cu mulţi ani în urmă, Otto a aflat dintr-un ziar că Albania îşi caută rege. După cum se arăta acolo, acrobatul neamţ şi favoritul la tron semănau ca două picături de apă. Bazându-se pe complicitatea colegilor de la circ, pe puterea de transformare a costumelor și pe impresia puternică pe care o poate lăsa cămila din dotare. Otto pornește spre Albania, pentru a-și prelua tronul. Să nu uităm: mustățile sale redutabile au contribuit decisiv la aspectul regal.

PĂREREA MEA

Am primit un exemplar din acest roman pentru recenzie de la Editura All și am ales această carte pentru titlul extrem de interesant, dar și pentru copertă. Poate alegerea mea sună puțin superficială, dar am mai auzit undeva pe internet despre acest roman și am fost foarte curioasă să îl citesc ca să văd și eu despre ce e vorba. Titlul îmi suna puțin a testament, dar imediat vă spun, în linii mari, despre ce e vorba. De Andrew Nicoll nu mai citisem nimic, însă auzisem că este un povestitor talentat care a scris 4 cărți minunate, printre care și acest roman pe care eu l-am citit și despre care o să vă spun în continuare.

Nu poți să bați pe spate un rege. Nici mâna nu poți să i-o strângi decât dacă ți-o cere el. 

Stilul cărții este accesibil, eu am citit cartea în câteva zile și de vină a fost programul foarte încărcat care parcă nu mai vrea să mă las să mă bucur de lectură așa cum îmi doresc. Tema cărții este în linii mari umoristică, deoarece mi s-a părut interesant „să parcurg” alături de Otto și prietenii săi drumul sinuos și foarte bizar de la meseria de circar la cea de conducător al unei țări. Titlul însă este foarte înșelător, deoarece are anumite părți scrise la persoana I, în care Otto scrie un fel de memorii, având în jurul lui iminența morții specifică războiului. Acele momente în care Otto i se confesează cititorului mi s-au părut cele mai haioase, iar limbajul său oscilează între serios și jucăuș.

Punem mâna pe o fărâmă de ceva bun și ne agățăm de ea, adunăm întruna, o punem la păstrare pentru bătrânețe și apoi, dintr-odată, suntem prea bătrâni ca să mai putem să ne bucurăm de ea, pe urmă murim și pune vreun nenorocit mâna pe tot. 

Personajele cărții sunt numeroase, iar în prim-plan îl avem pe Otto White, Sarah, Profesor, Max și celelalte personaje mai puțin aflate în centrul atenției. Povestea de dragoste dintre Otto și Sarah mi s-a părut bizară, deoarece el, deși o iubește, nu își refuză anumite plăceri legate de femei. Acest lucru m-a făcut să îl antipatizez puțin pe Otto, dar bineînțeles că i-am admirat simțul umorului sau rapiditatea cu care se descurcă în orice situație. Este un personaj oarecum ciudat și vă dați seama că este deosebit, mai ales că autorul îl înzestrează cu niște mustăți lungi care bagă femeile în boală.

(mai mult…)

Next Entries »