Autor: I. A. Goncearov
Naţionalitate: rusă
Titlu original: Oblomov
An apariţie: 1859
Un roman deosebit pe care doream să îl citesc de ceva vreme şi sincer nu regret. Nu am mai avut până acum de a face, ca să zic aşa, cu acest autor, dar pot spune cu inima pe inimă că scrie foarte bine. Este cel de al doilea roman al lui Goncearov ce prezintă destinul unui personaj care este incapabil să ia decizii.
Este un roman pe care l-am citit aproape pe nerăsuflate şi personajul principal, Oblomov, mi s-a părut foarte contrariat de tot ce îl înconjoară. L-aş numi un Don Quijote (o altă carte pe care v-o recomand cu mult drag) ceva mai modern și asta pentru că este veșnic zăpăcit și care oscilează mereu între diferite acțiuni. Nu este pasionat de lectură sau de romane cavalerești care Don Quijote, însă au destul de multe în comun. Cartea are foarte mult haz şi nu vă va părea rău dacă o citiţi. Romanul este de fapt o satiră interesantă la adresa societății ruse și s-a bucurat la apariție de un real succes.
Există foarte multe scene comice în carte și discuţii nesfârsite cu feciorul său în casă, Zahar. Acesta era un om leneş, foarte comod şi era cu mult mai în vârstă decât boierul său, avea în jur de 50 de ani. Oblomov nu era în vârstă, ci în jur de 30 de ani. Cu toate acestea, este foarte comod, leneveşte toată ziulica. De ce, poate o să vă întrebaţi…pentru că aşa a fost învăţat de mic, că el nu trebuie să facă nimic. Pentru asta există slugile. Trag de el o mulţime de prieteni, sfătuindu-l să iasă la aer curat, să socializeze și să vadă lumea.
Am avut momente în care aveam impresia că lui Oblomov îi este uneori şi lene să respire, dar să facă puţină mişcare. Viaţa lui se schimbă când se îndrăgosteşte însă…ce credeaţi? Îl vedeţi pe Oblomov căsătorindu-se? Dragostea trece pe lângă el, însă vă las pe voi să vă daţi seama de ce. Aştept păreri de la cei care au citit cartea.
CITATE
O să-mi fac rost de un câine, hotărî Oblomov, sau de un motan… Mai bine un motan: sunt blânzi şi torc.
Porni grăbit la Olga.
Şi totuşi… Olga mă iubeşte! se gândea el pe drum. Fiinţa aceasta tânără, nevinovată! Închipuirii ei i se deschide acum cel mai poetic domeniu al vieţii. Cred că visează feţi frumoşi cu plete negre, înalţi şi mlădioşi, gânditori şi plini de puteri ascunse, cu pecetea vitejiei pe obraz, cu zâmbet mândru, iar în ochi cu acea scânteie care se pierde şi freamătă în privire şi-ţi merge drept la inimă, cu glas dulce, tânăr, care sună ca o strună de metal. În sfârşit, se mai întâmplă ca fetele să nu iubească numai feţi frumoşi, să nu le placă numai vitejia scrisă pe faţă, îndemânarea la mazurcă sau la călărie…