Dama cu camelii – Alexandre Dumas-fiul (recenzie)

Autor: Alexandre Dumas-fiul

Naționalitate: franceză

Titlu original: La dame aux camelias

An apariție: 1848

Nota mea: 4/5

Este o carte care nu mai are nevoie de nicio prezentare, iar cine este adeptul genului romantic nu ar trebui sa o rateze. Cartea vorbește despre cele mai frumoase povești de dragoste din lume, despre o curtezană faimoasă și povestea de viață a acesteia. Se aseamănă într-o anumită măsură cu Nana a lui Emile Zola, o carte la fel de frumoasa. Ador literatura clasică, ador literatura franceză și îl ador pe Dumas fiul (bineînteles, și pe Dumas tatăl). Nu știu dacă sunt foarte mulți scriitori care scriu în aceeași manieră, mai mult ca sigur că nu, dar este extraordinar cum de oameni care au avut un început greu și sinuos în crearea de opere literare, ajung faimoși.

Vă recomand cartea cu mult drag și aștept să lăsați aici un comentariu dacă v-a plăcut cartea și de ce!

Câteva dintre citatele care m-au impresionat:

 Copilul este mic, dar în el e cuprins omul; creierul este mic, dar el adăposteşte gândirea; ochiul nu este decât un punct, dar el cuprinde cu privirea întreg orizontul.

 Viaţa îşi are farmecul ei, depinde numai cu ce ochi o priveşti.

 Toate generalizările sunt periculoase, inclusiv aceasta.

 Mult rău trebuie să fi săvârşit înainte de a naşte, or, fără îndoială că ne vom bucura de o mare fericire după moarte, dacă Dumnezeu ne lasă să pătimim atâta în această viaţă, să răbdăm toate chinurile ispăşirii şi toate suferinţele unui dureros şir de încercări.

 Oricât de mult ai iubi o femeie, oricâtă încredere ai avea în ea, oricare ar fi siguranţa în viitor pe care ţi-o dă trecutul ei, eşti întotdeauna mai mult sau mai puţin gelos. Dacă ai fi îndrăgostit, cu adevărat îndrăgostit, desigur că ai resimţi această nevoie de a izola de restul lumii fiinţa în a cărei inimă ai vrea sa fii numai tu.

 Nu te vei întoarce, deci, înainte de moartea mea? Mi se pare că dacă ai veni, m-aş vindeca… Dar la ce bun să mă vindec?…

 Iubirea adevărată te face totdeauna mai bun, oricare ar fi femeia care o inspiră.

 Femeii căreia educaţia nu i-a arătat ce înseamnă binele, Dumnezeu aproape întotdeauna îi deschide două cărări ce o duc spre tărâmul binelui; aceste cărări sunt durerea şi iubirea. Amândouă sunt spinoase; acelea care o apucă pe această cale îşi sângerează picioarele, îşi rănesc mâinile, dar îşi lasă, în acelaşi timp, în mărăcinii de pe drum gătelile viciului şi ajung la capătul lui în acea stare de goliciune de care nu te ruşinezi în faţa Domnului.

 Adeseori te bucuri nespus de o copilărie şi găsesc că e o adevărată răutate să destrami o asemenea bucurie; pe când lăsând-o să dăinuiască, îl faci şi mai fericit pe cel care se bucură de ea.

 Să pui stăpânire pe o inimă neobişnuită cu atacurile, înseamnă să intri într-un oraş deschis şi fără pază.