Nuntă în cer – Mircea Eliade

Autor: Mircea Eliade

Naționalitate: română

An apariție: 1938

Nota mea: 5/5

Alte cărți de același autor: Domnișoara Christina, Noaptea de Sînziene, Maitreyi

Este o carte care m-a cucerit iremediabil. Pot să spun că este mai scurtă și mai ușurică decât Noaptea de Sînziene și într-un fel mai frumoasă. Este o carte care vorbește despre eros, despre dragoste, despre puterea de iubi și puterea de sacrificiu suprem.

 Căci ăsta mi se pare lucrul cel mai greu de învățat în contemplare iubitei: să știi cum să-i privești ochii. Uneori, privirile noastre lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o; sau, și mai grav, fac ochii opaci, le dă un luciu de teracotă, de smalț colorat. Și sunt, de asemenea, priviri crâncene, care smulg retina sau o pătrund sălbatic, sângerând-o, sau o întunecă…

Îmi place cum scrie Eliade, are opere literare extrem de interesante, așterne pe hârtie fraze nemuritoare care rămân oricui în minte…Nici nemuritoarea poveste dintre Allan și Maitreyi nu mi se pare la fel de frumoasă ca cea dintre Andrei Mavrodin și Ileana…poveste cu un final neașteptat.

— Sunt atâtea lucruri pe care nu le înţeleg, îi spuse odată Ştefan. Cred că am iubit-o cum puţini bărbaţi şi-au iubit soţiile. Şi cu toate acestea, mă ascundeam de ea. Nu aveam numai o cameră secretă. O bună parte din adevărata mea viaţă era secretă. îi vorbeam mereu dar tot despre lucruri fără importanţă. Ceea ce era esenţial în mine, i-l ascundeam. Cum explici tu nebunia asta…?

— Poate erau lucruri despre care credeai, greşit, că n-ar fi putut-o interesa…

Relatarea celor doi bărbați, Mavrodin și Hasnaș mi-a lăsat impresia că povestea este legată de aceeași femeie, Ileana sau Lena. Romanul este net superior celorlalte romane citite de mine ale lui Eliade, lăsându-mi impresia că iubirea ideală există, că o nuntă a sufletelor ce se iubesc și se divinizează reciproc este ceva mirific și absolut minunat.

Câtva timp tăcu, încurcat. Deodată sări în picioare şi-i întinse mâna.

— Iartă-mă, îi spuse în şoaptă. Sunt cu adevărat nebun. Nu trebuia să-ţi spun. E un gând absurd, criminal, care mă obsedează de câtva timp şi mă torturează până la demenţă. Dar te rog să mă crezi că n-am iubit-o, cu adevărat, decât pe Ioana. Dacă aş fi fost sigur că, sinucigându-mă, aş fi întâlnit-o, m-aş fi sinucis de mult. Dar mi-e teamă că de-abia atunci aş pierde-o, că aş pierde-o pentru totdeauna. Mi-e teamă că are dreptate creştinismul condamnând sinuciderea ca păcatul prin excelenţă al deznădejdii. Mi-e teamă mai ales de Răzvan.

Vorba lui Mavrodin, ” prin ce miracol se transformă o simplă întâmplare în extaz și rapt, iar o întâlnire în dragoste?” Eu cred că totul ține de destin, de acel făgaș al vieții în care două suflete pereche se întâlnesc și se bucură unul de celălalt…

Voi ce credeți?