Divergent – Veronica Roth (recenzie)

Autor: Veronica Roth

Naționalitate: americană

An apariție : 2011

Nota mea: 4/5

Alte cărți: nu

Este prima carte din seria Divergent pe care am citit-o și este un roman foarte bine vândut în toată lumea. Din păcate, am văzut filmul prima dată și mi-a părut rău că nu am citit cartea mai întâi. Acțiunea cărții nu mai reprezenta un mister pentru mine, iar personajele îmi erau deja foarte familiare. Despre ce este vorba însă în carte și ce o face să fie atât de citită și dorită de a fi citită? După părerea mea, reclama. Da, ați auzit bine. Nu mi se pare o carte construită într-un mod aparte, ci doar o carte care prinde foarte bine la publicul din ziua de azi. Nu mă atrage genul SF și nici nu voi deveni fana lui.

Lumea creată de Veronica Roth este una a viitorului, o lume în care fiecare om aparține unei facțiuni. Poți face parte din Abnegație, Prietenie, Candoare, Erudiție sau Neînfricare. Sau poți să faci parte din categoria celor oropsiți care sunt în afara lor. Nu am să vă povestesc subiectul cărții, ci am să vă spun doar atât: Beatrice alege să fie o Neînfricată. ȘI face o alegere corectă, care o definește și care îi crește stima de sine. Acum vin eu și mă întreb: de ce mulți dintre noi nu își pun pe primul plan dorințele și visele și ajung să aleagă de dragul familie, apropiaților sau convențiilor sociale?

O admir pe Tess, am stat cu sufletul la gură când a trecut prin probele Neînfricaților. Ea a învins. Este o învingătoare. Este o tânără de 16 ani care spune POT și pe urmă poate. Chiar dacă face o alegere care va stârni ulterior controverse, eu cred că a făcut cea mai bună alegere pentru ea. Și cred că avem multe de învățat de la un asemenea personaj. Tess învață că nu există limite, ci doar frici pe care dacă vrei le poți depăși cu brio.

Citiți cartea pentru a învăța din curajul protagonistei principale și faceți un exercițiu de imaginație: dacă ar fi să alegeți o facțiune în mijlocul căreia să trăiți, pe care ați alege-o? Eu cred că aș alege Erudiția.

CITATE

Îmi privesc pe furiş imaginea reflectată, într-o clipă în care ea nu e atentă: nu de dragul vanităţii, ci din curiozitate. Multe lucruri se pot întâmpla cu înfăţişarea cuiva în decurs de trei luni. În oglindă, văd o faţă îngustă, ochi mari şi rotunzi, şi un nas lung şi subţire: încă arăt a fetişcană, deşi cândva, în ultimele trei luni, am împlinit şaisprezece ani. Celelalte facţiuni sărbătoresc zilele de naştere, dar noi nu. Se consideră că e o dovadă de slăbiciune.

Eu nu pot să lupt în război împotriva Abnegaţiei, împotriva familiei mele. Mai degrabă aş muri. Peisajul fricii mele a dovedit-o. Lista opţiunilor mi se scurtează, şi zăresc calea pe care trebuie s-o aleg. O să mă prefac până când ajung în sectorul oraşului rezervat Abnegaţiei. O să-mi salvez familia. Şi, orice s-ar întâmpla pe urmă, nu contează. Un val de linişte mă învăluie.

Am învăţat la şcoală despre slujbele din facţiuni. Opţiunile Neînfricaţilor sunt limitate. Noi putem să păzim îngrăditura, sau să lucrăm pentru securitatea oraşului. Putem să muncim în complexul Neînfricaţilor, să desenăm tatuaje, sau să fabricăm arme, sau chiar să ne luptăm între noi, ca distracţie. Sau putem să lucrăm pentru liderii Neînfricaţilor. Asta din urmă mi se pare cea mai bună opţiune.