Pan.Victoria – Knut Hamsun

Autor: Knut Hamsun

Naționalitate: norvegiană

Titlu original: Pan.Victoria

An apariție: 1894

Nota mea: 5/5

De Knut Hamsun am citit romanul Foamea și Ultimul capitol, cel din urmă citindu-l de două ori. Este un scriitor norvegian clasic care dă viață unor pagini pline de emoție. Dacă Foamea prezintă destinul crud al unui bărbat aflat în pragul sărăciei, iar Ultimul capitol viața din sanatoriu a unor oameni cu sănătatea șubredă, Pan.Victoria este o carte care vorbește despre cu totul altceva. Cartea este formată din două părți care par să nu aibă legătură între ele, ci numai o relație la nivel emoțional. Ambele transmit trăiri intense cititorului și îl transportă într-un univers de basm.

Ea poate să-l distrugă pe om, să-l ridice din nou şi apoi să-l stigmatizeze iar; poate să mă cuprindă în mrejele sale astăzi pe mine, mâine pe tine şi mâine seara pe el, atât este de nestatornică. Dar poate să fie şi trainică, întocmai ca o pecete rezistentă ce nu se desface, poate să ardă cu aceeaşi flacără vie ipână la sfârşitul vieţii, atât este de eternă. Şi cum este iubirea?

În Pan, personajul principal este locotenentul Glahn, un bărbat care își duce traiul liniștit într-o cabană din pădure. În mitologie, Pan era un zeu care îi învăța pe muritori să cânte la nai și, sub înfățișarea unui satir răutăcios, ademenește tinere fecioare. Scriitorul construiește în persoana locotenentului imaginea unui Pan modern pentru care natura este simbolul libertății și al împlinirii sufletești. Viața lui Glahn se schimbă atunci când o cunoaște pe Edvarda și mai apoi, pe Eva.

Şi ce este iubirea? Un vânt care adie printre trandafiri; nu, o luminiţă fosforescentă ce trece prin sânge. Iubirea este o muzică fierbinte a infernului, care face să bată chiar şi inimile celor vârstnici. Este ca unele flori ce se deschid la căderea nopţii sau ca anemonele care îşi închid corola la atingerea sau la suflarea vântului.

La o observație mai atentă a cărții, ne putem da seama de modul ciudat în care Edvarda se comportă cu tânărul bărbat.Ba îl iubește, ba îl urăște. Ba mai mult, nici Glahn nu pare să fie convins de adevărata natură a sentimentelor sale. Cu toate astea, mi-a plăcut prima parte a cărții, un motiv principal ar fi descrierile ample din natură care par să îl introducă pe cititor într-o lume feerică.

O! Iubirea este ca o noapte de vară cu stele pe cer şi parfum pe pământ.

Victoria este a doua parte a cărții și îl are în prim plan pe fiul morarului, Iohaness și pe Victoria, fiica frumoasă a castelanului din castelul vecin. Cum ușor vă puteți imagina, Iohaness a fost de copil îndrăgostit de micuța Victoria și pare să fie pe viață îndrăgostit de ea. Cei doi cresc mari,viața ii desparte la un moment dat,iar mai apoi destinul îi apropie din nou. Cartea nu are un final fericit și chiar mi-a părut rău de felul în care se termină.

Dar oare de ce îl face iubirea pe omul tânăr să aleagă cărările tainice iar pe cel bătrân să se ridice în vârful degetelor în camera lui singuratică? O! iubirea face din inima omului ceva asemănător cu o grădină de ciuperci, o grădină luxuriantă şi neruşinată, unde cresc ciuperci tainice şi obraznice.

La finalul acestui volum mi-am pus o întrebare arzătoare: de ce în niciuna dintre cele două povestiri personajele nu luptă pentru iubirea lor? De se chinuie și suferă în tăcere, când puteau să își mărturisească sentimentele? De ce se ascund de ei însuși? Vă las pe voi să vă dați seama care e răspunsul. Eu vă mai spun doar atât: m-a fascinat ce am citit și mi-au fost întrecute toate așteptările. Vă aștept aici cu o părere.