Nono – Renata Carageani (recenzie)

Autor: Renata Carageani

Naționalitate: română

An apariție: 2012

Nota mea: 3/5

PREZENTARE

Aventură, umor şi judecăţi de valoare. Cum arată oamenii, văzuţi din perspectiva amuzantă a unor personaje care nu le ajung nici până la genunchi. O societate bizară formată dintr-un ursuleţ de pluş fugit de acasă, maidanezi conduşi de un câine-colonel şi pisici aristocrate ajunse pe drumuri analizează şi trage concluzii inedite despre lumea oamenilor.

PĂREREA MEA

Apărut în 2012, Nono este romanul de debut al scriitoarei Renata Carageani și deși are numai 168 de pagini, nu l-am citit atât de repede pe cât mă așteptam. Îmi doream de foarte mult timp să citesc această carte, citisem multe păreri pozitive despre ea și aveam impresia că este o poveste potrivită anilor copilăriei.

Titlul este foarte înșelător și spun asta pentru că Nono, ursulețul inocent care abia acum descoperă lumea înconjurătoare, este mai mult decât o jucărie pentru copii. Cartea nu este una pentru cei mici, ci este mult mai complexă decât pare.Nono este personajul principal acestui roman scurt și este un ursuleț aflat în plină criză de identitate. Da, ați auzit bine: criză de identitate. Cartea cuprinde mai multe teme, de la prietenie, încredere sau căutarea identității proprii. Nono renunță la confortul din sânul unei familii și ajunge să hoinărească pe străzi alături de câini și pisici, ajungând răsfățatul grupului.

Cartea nu are un conflict foarte bine pus la punct, iar acțiunea se rezumă la perindările în grup ale ursulețului, pisicilor și câinilor. Deși mi-a plăcut ideea cărții, mi-aș dorit mai mult de la această carte. Ursulețul descoperă valoarea prieteniei, află ce e frica, confuzia, singurătatea sau iubirea. Iar acest lucru este fascinant. Romanul lui Carageani are aparența unui basm, însă este un basm pentru adulți din care aceștia ar trebui să desprindă o anumită morală. Trăirile specific umane sunt astfel împrumutate animalelor și lui Nono, inocentul ursuleț care prezintă lumea prin proprii săi ochi. Nu m-au impresionat multe întâmplări ale cărții, însă măcar pentru ideea de bază a cărții, eu cred că merită să îi dați o șansă. Bineînțeles, vă aștept și cu păreri despre această carte!

CITATE

– M-am născut, îi zic cu jumătate de gură, apoi mă corectez imediat: de fapt, am fost desenat, cu creioane colorate, pe o coală de hârtie. 

Închid ochii ca atunci, în mașina de spălat și îmi doresc din tot sufletul să-mi pierd cunoștința, pentru început. Apoi să mor. Apoi să învii, la noi, pe canapea. 

Dacă Raiul e într-adevăr o lume specială, așa cum am înțeles eu din anumite filme, unde iarba e ca mătasea, copacii sunt înfloriți, soarele strălucește pe cer și niște ființe albe, cu aripi, te ajută să fii fericit, atunci am ajuns. 

N-am avut vreme să notez un cuvințel. Muncim ca niște nebuni. Dormim cu rândul. De data asta o să păcălesc somnul ca să scriu câte ceva în memorie. Mi-e teamă să uit.

Gândul că al putea fi nemuritor mă înspăimântă. Îmi trebuie ceva, ca o lovitură de teatru.

Poate că nu sunt prea deştept, dar cât am stat acolo, în magazin, am observat că oamenii sunt de două feluri: mari şi mici. Nu ştiu de unde îşi iau oamenii mari oameni mici, dar au mare grijă de ei, să nu cadă, să nu plângă. Fac aproape orice să nu-i supere. Micii strigă la ei “mama” şi vorbesc o altă limbă decât a noastră, pe care marii o înţeleg. Am discutat odată problema asta cu prietenul meu. El susţinea că oamenii mici sunt cei mai importanţi. Cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai importanţi. Avea o teorie, complicată pentru mine, cum că adevăraţii stăpâni ai lumii sunt cei mici, că li se îndeplinesc toate dorinţele. Aici nu puteam să-l contrazic, văzusem cu ochii mei. Era suficient ca un prichindel să arate cu degetul spre rafturi şi unul dintre ai noştri pleca pentru totdeauna. Şi nu zicea decât “mama!” şi arăta către noi.