Teodosie cel Mic – Răzvan Rădulescu (recenzie)

Autor: Răzvan Rădulescu

Naționalitate: română

An apariție: 1996

Număr pagini: 440

Nota mea: 4/5

Tip carte: fantasy

Răzvan Rădulescu este absolvent al Facultății de Litere, și al secției de Regie de operă a Academiei de Muzică. A fost membru al cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin. În perioada 1991-1994, a fost lider de opinie al cenaclului Central și apoi al cenaclului Litere condus de poetul și prozatorul Mircea Cărtărescu.

Am citit prima dată acest roman în 2008, în primul an de Litere pentru un un curs de literatură comparată. Țin minte că îmi plăcuse, mă fascinase destul de mult, dar până de curând am avut impresia că i-aș putea găsi acestui roman și câteva minusuri. Și cred că acum, la cea de a doua lectură a acestei cărți, am clarificat câteva îndoieli pe care le aveam. Nu doresc să fac o recenzie negativă, ci mai degrabă să spun sincer ce cred eu despre acest roman fantasy. Romane fantasy nu prea am citit până acum și nu pot spune că sunt specialistă în acest domeniu, dar după umila mea părere, acest roman putea fi construit un pic mai bine.

Stilul cărții mi s-a părut puțin greu și spun asta pentru că mi-a fost greu la un moment dat să urmăresc dialogul fără noimă al unor personaje. Dacă la prima lectură aveam impresia că acest roman este unul extrem de bun, acum cred că este bun, dar cu mici excepții.

Tema cărții este una fantastică, urmărindu-se destinul interesant al lui Teodosie cel Mic, moștenitorul la tron. Este îngrijit de Pisicâinele Gravril, un fel de hibrid pisică-câine-om, care o face pe dădaca și nu ezită să îl tragă de mânecă pe acest copil inocent și naiv. Multe dintre personaje sunt neobișnuite și țin de sfera fantasticului, iar tot ce fac acestea ține de aceeași sferă. Spre exemplu, bufnița Kaliopi (înzestrată cu calități omenești) deține o căpșunărie în care experimentează tot ce ține de căpșuni. Pe de altă parte, minotaurul Samoil deține o ciupercărie, loc în care există tot felul de ciuperci ciudate. Fantoma Otilia nu este de fapt o fantomă, ci o creatură destul de extravagantă pentru un spirit. Se va isca la un moment dat în carte un conflict aparte care va schimba viața multor personaje.

Acțiunea cărții mi s-a părut un pic ciudată și consider că se putea introduce un dialog între personaje mult mai bine pus la punct. Teodosie, călare pe Marele Monstruleț, oferă cărții la final o notă pașnică. Practic, dacă veți citi romanul, veți vedea o multitudine de ciudățenii ce stau la baza cărții, iar asta este partea fascinantă a sa. Dar pe de altă parte există amănunte trase parcă de păr, în care acțiunea stă pe loc. Cu toate acestea, dacă vreți să citiți un roman fantasy văzut de ochii unui autor român, vă recomand să o faceți. Chiar dacă pe mine nu m-a impresionat atât de tare, nu înseamnă că toți avem aceleași gusturi.

CITATE

— Nu mai trageţi, săriţi mai repede dincolo, gâfâi Pisicâinele în timp ce învârtea săbiuţa în faţa lui ca să ţină la distanţa un suliţaş îndrăzneţ. Când morişca pe care o vedea în faţă îi captură suliţaşului privirea, Gavril îi reteză scurt capul, apoi, dintr-un salt, se sui pe scăriţa hidroconului mişcare înţeleaptă, căci altminteri maşina de asalt l-ar fi călcat. Otto auzise probabil zgomote pe carcasa vehiculului său, aşa că acum executa viraje strânse, pentru ca inerţia să-l arunce pe-atacator în glod. Însă Gavril apucase scara metalică şi nu avea de gând să-i dea drumul. Ba, mai mult, avansa, cu intenţia vizibilă de a deşuruba turela.

Minotaurul scosese din cămară un coş de nuiele, îl umpluse ochi cu ciuperci şi îl privise gânditor câteva ceasuri bune. Apoi, asudat în urma căldurilor de peste zi şi obosit de cele câteva ore pe care i le răpise corespondenţa (Minotaurul îşi caligrafia întotdeauna scrisorile sale către avocaţi sau către cine se nimerea), luase un săpun cu glicerina din vraful de săpunuri cu glicerina adunate de-a lungul vremii şi decisese să facă o baie.

Pe Teodosie îl impresiona felul politicos în care i se vorbea. Teoretic, ştia că aşa trebuie să i se vorbească, în calitatea lui de prinţ moştenitor, dar nimeni până atunci nu ţinuse să dea curs protocolului. „Adevărul e că dacă Otilia sau Pisicâinele mi-ar vorbi aşa, m-aş tăvăli pe jos de râs.”

Teodosie nu înţelesese nimic din discuţie şi pe deasupra se simţea şi foarte nedreptăţit de ultimele cuvinte ale Bufniţei. „Ba ea n-a muncit deloc.” Avea sentimentul nelămurit că, pe deasupra capului său, între Bufniţă şi Otilia avusese loc un schimb de subînţelesuri privind fapte de o anume importanţă şi că aceste fapte îl priveau, într-o mare măsură, pe el. Kaliopi îl bătu pe umăr, protector:

  — Te voi recompensa. Haide la mine în cămară şi acolo ai să-ţi alegi ce căpşună vrei.