Autor: Zaharia Stancu
Naționalitate: română
An apariție: 1968 (2010 la Editura Litera )
Gen carte: roman, ficțiune, istorie
Titlu original: Șatra
Număr pagini: 142
Nota goodreads: 4.23
Nota mea: 5/5
DESCRIERE
E limpede că ne aflăm în fața unui roman care nu își propune să facă istoriografie sub acoperire, un roman «despre» deportarea țiganilor în Transnistria, ci despre destinul unei comunități tradiționale care cade sub tirania implacabilă a Istoriei. A unei Istorii, se-nțelege, intrate în delir. Dacă ar fi să căutăm cu tot dinadinsul și un mesaj etic în roman, acesta este antiideologic: iubirea (și reflexul ei inevitabil, moartea) este mai importantă chiar decât tragedia deportării. Căci șatra trăiește sub fascinația luptei din interiorul triunghiului conjugal, în condițiile asprei morale țigănești a cuplului, în timp ce evenimentele istorice – în speță, războiul, cu tot cortegiul lui de nenorociri – se estompează în fundal.“ – Răzvan Voncu
PĂREREA MEA
Trebuie musai să vă vorbesc despre cea mai bună carte din literatura română a perioadei de după cel de al Doilea Război Mondial. Am citit multe cărți din literatura noastră, multe dintre ele sunt lecturi obligatorii la orele de limba română și am regretul că Șatra nu se numără printre ele.
Ca profesor de limba română, consider că literatura noastră ne-a oferit mai mult decât un Eminescu, Preda, Rebreanu, Creangă, etc. Zaharia Stancu nu este un autor studiat în școală și nici în facultate, din câte îmi amintesc, dar ar merita cu succes studiat, deoarece are niște cărți extraordinare. De la el am mai citit Constandina. Uruma. Ce mult te-am iubit, Pădurea nebună și Desculț.
Șatra lui își plătise dajdia către moarte. Moartea putea fi mulțumită și, dacă mai avea nevoie de suflete, n-avea decât să umble pe ulițele și pe ulicioarele satului.
Toate sunt cărți foarte bune, care merită citite și am în plan să le recitesc în viitorul apropiat, deoarece au trecut niște ani și am mai uitat din acțiune. Revenind la Șatra, eu am citit cartea apărută la editura Litera, colecția de la Jurnalul Național, un volum grosuț de 457 de pagini.
Cred că l-am citit în câteva zile, deoarece nu m-am putut desprinde de el; voiam tot mai multe detalii și voiam să aflu ce va fi până la final. Un lucru de menționat este că autorul nu a folosit niciodată în carte cuvântul țigan sau rom (rrom), ci le spune oacheși, șătrari. Probabil că și contextul apariției cărții (1968) l-a determinat pe autor să evite menționarea primelor denumiri pentru a nu fi acuzat de cine știe ce. Nu am informații concrete în acest sens, e doar părerea mea.
Cartea este extrem de complexă, abundă în descrieri foarte frumoase și elaborate, iar șatra (de unde vine și numele cărții) este un fel de personaj colectiv, în care durerea unuia este a tuturor, bucuria la fel; nu știu cum să vă descriu cât de deosebită mi s-a părut cartea, deoarece este o senzație anume pe care o ai doar în timpul lecturii.
Oamenii oacheși nu credeau în soartă, nu credeau în nimic. Pe frunțile tuturor oamenilor din șatra nu scria nimic. Era o lege care nu putea fi ocolită.
Șatra este condusă de bulibașa Him bașa, căsătorit cu Oarba, o femeie care i-a dăruit mai mulți băieți. Acest om este fascinant, înțelept și trebuie mereu să decidă soarta întregii comunități. Șatra călătorește prin sate și orașe din cauza războiului și acest drum pe care îl face este presărat cu multe momente de cumpănă. Există și un triunghi amoros, Lisandra-Goșu-Ariston. Lisandra îl iubește pe Ariston, pe amant și este total lipsită de rușine față de soț și de comunitatea în care trăiește.
Conflictele, uneori sângeroase, dintre cei doi bărbați, Goșu și Ariston s-au rezolvat conform legilor țigănești. Iar toate aceste reguli nescrise pe care șătrarii le respectă cu sfințenie m-au fascinat total. Multe, multe evenimente, personaje numeroase, descrieri captivante…toate acestea alcătuiesc un roman superb pe care trebuie să îl citiți. Mai multe nu vă zic, deși aș mai vrea, ci doar vă spun că merită fiecare pagină. I-am oferit 5 din 5 steluțe pe goodreads.