Autor: Ileana Vulpescu
Naționalitate: română
An apariție: 2002 (la Editura Tempus)
Gen carte: ficțiune
Număr pagini: 208
Nota goodreads: 4.17
Nota mea: 5/5
DESCRIERE
Un scriitor nu poate pretinde că ar deține adevărul absolut și ca părerile lui ar fi infailibile. Scriitorul este doar un observator și un comentator al vieții, dar mai ales al contemporaneității sale. Scriitor, neerijându-se în judecător, obligat să aplice fie codul civil, fie pe cel penal, nu dă sentințe: constată.
PĂREREA MEA
Ileana Vulpescu (1932-2021) a fost o autoare româncă care a scris numeroase romane și povestiri: Arta conversației (1980), Rămas bun casei părintești (1990), Pe apa sâmbetei (2009), De-amor, de-amar, de inimă albastră (2005), Viață, viață, legată cu ață (2007), etc. Din toată opera sa literară, am citit până acum De-amor, de-amar, de inimă albastră, Rămas bun casei părintești și Arta conversației. Cred că dintre cele trei citite, cel mai mult mi-a plăcut Arta conversației, atât pentru subiect, cât și datorită personajului feminin principal.
Arta compromisului a apărut în 2002 și este continuarea Artei conversației. Nu mi s-a părut la fel de bine construită, însă mi-a plăcut destul de mult. Este structurată în 14 capitole destul de scurte (cartea are 208 pagini) și tratează teme ca societatea, comunismul, Revoluția din 89, familia, maternitatea, iubirea, relațiile dintre oameni, etc.
Titlul este o metaforă pentru destinul uman și vrea să scoată în evidență faptul că viața este plină de compromisuri. Însă cât de mult suntem dispuși să riscăm pentru a atinge anumite scopuri sau pentru a duce o viață cât de cât decentă? Cum am mai spus, nu este la fel de captivantă ca Arta conversației, mai ales pentru că pune accentul pe viața mai multor personaje sau pe mai multe aspecte ale societății.
Personajele sunt numeroase și recunosc că uneori am fost bulversată și nu reușeam să țin minte ce rol avea fiecare în carte. Dar în linii mari, este povestea personajului feminin principal, Sînziana Hangan, o femeie aflată la vârsta a doua, doctoriță, care poartă stigmatul societății în care trăiește. Are o fată din prima căsnicie și încă una din flori, cum spune Sînziana. Cartea prezintă viața dură din comunism și de dinainte de el, ba chiar aflăm și detalii tulburătoare legate de viața altor personaje secundare (cum este Sandu Dragomir, obligat să renunțe la familiei după ce se întoarce din deportare).
Ca personaj, Sînziana este un personaj puternic (am uitat să menționez că ea este și naratorul romanului) și mereu subliniază că nu are nevoie de un bărbat ca să fie fericită și împlinită. Într-un fel, mie mi s-a părut că și-a ratat viața din punct de vedere sentimental (fiind lipsită de noroc) și mi-a fost ciudă că nu și-a mai refăcut viața după câteva eșecuri în acest sens. Doctorița trăiește multe bucurii alături de fiicele sale care, din păcate, vor urma pe rând, calea străinătății în căutarea unei vieți mai bune.
Aflăm și povestea lui Marinică, nepotul Anicuței, martir al Revoluției din 89. Partea aia este atât de tristă și de sensibilă, încât am plâns. Chiar am plâns sincer. Revoluția din 89 este, de asemenea, privită prin ochii Sînzianei, iar asta m-a făcut să îi dau totuși 5 din 5 steluțe pe goodreads, deși inițial aveam de gând să fie doar 4 din 5. Revoluția din 89 este un subiect oarecum fascinant pentru mine, deoarece este anul în care eu m-am născut, iar eu aveam 9 luni când a picat comunismul.
Mai vreau să vă spun și despre partea a doua a cărții în care Sînziana asistă tacit la dispariția apropiaților, aceștia stingându-se pe rând din cauza vârstei sau bolii. Nu se pune accentul pe viața ei atât de mult și asta m-a dezamăgit oarecum. Aflăm percepția femeii despre viață, societate, plus toate sentimentele de furie, tristețe și revoltă pe care aceasta le are vizavi de societatea în care trăiește.
Finalul este sensibil și imaginea Sînzianei alături de cățelușa ei, Nera, o ființă inteligentă, arată că tot câinele este cel mai bun prieten al omului, atunci când omul te dezamăgește. Recomand călduros cartea, dar vă rog mult să citiți prima dată Arta conversației, ca să aflați și prima parte a poveștii Sînzianei. I-am oferit 5 din 5 steluțe pentru că mi-a stârnit multe trăiri și pentru că este o autoare româncă care merită citită și descoperită (dacă încă nu ați făcut-o).
CITATE
Trandafirii mor, visurile mint…
Copiii pleacă la casele lor, la rostul lor, iar părinţii, presupunând că sunt împreună, la un moment dat tot rămâne singur unul. Asta face parte din regula jocului.
— Mamă, noi vrem să plecăm definitiv din Ţară. Ştiu că nu te fac fericită, dar mi-am pierdut orice nădejde c-am putea să trăim cât de cât omeneşte-n Ţara noastră. Până-n ’89 am tot aşteptat, am tot sperat. Acuma nu mai e de sperat şi, dacă o să tot aşteptăm, trece baba cu colacii. Şi-aşa, în Occident sunt sătui de de-alde noi. O pâine tot om câştiga-o, măcar mai în linişte decât aici.
— Sânziana, tu crezi în prietenie?
— Din ce în ce mai puţin. Ca să fiu optimistă. Cu toate că prietenia nu porneşte din elanuri hormonale, se stinge la fel ca şi amorul, la o bătaie de vânt.