Autor: Virginie Grimaldi
Naționalitate: franceză
Titlu original: Quand nos souvenirs viendront danser
An apariție: 2019 (2021, la editura Univers)
Nota mea: 4/5
Notă goodreads: 4.23
Număr pagini: 280
Gen carte: ficțiune, romance, literatură contemporană
Virginie Grimaldi este o autoare contemporană franceză și cea care a scris numeroase romane de succes. Când amintirile noastre vor veni să danseze este primul roman pe care eu l-am citit, dar cu siguranță nu va fi singurul. Mai am pe lista de tbr și Doar clipa fericită să-mi rămână. M-a surprins foarte plăcut romanul Când amintirile și prin intermediul acestuia am întâlnit un grup simpatic de bătrânei, care își spun Octogenialii. Cea care povestește totul este Marceline (pe numele întreg Marceline Odette Germaine Masson), născută pe 4 februarie 1935.
Marceline și vecinii săi primesc o veste șoc: intrarea Colibri va fi curând dărâmată. Pe această alee circulară sunt 6 case, iar femeia ține să precizeze de la început cine sunt locuitorii acestor case. La casa nr. 1 stă ea și soțul ei, Anatole; la nr. 2 stă Gustave, la nr. 3 – Rosalia, la nr. 4 – Josephine, la nr. 5 – Marius, iar la nr. 6 nu locuiește nimeni. După această veste șocantă pentru ei, locuitorii decid cu orice preț să împiedice demolarea locuințelor în care își duc viața de peste 63 de ani. Avem, de asemenea, și două planuri narative, unul prezent și unul trecut.
Aflăm treptat detalii despre viețile acestor personaje, dar și despre relațiile mai mult sau mai puțin tensionate dintre aceștia. Cred că este exagerat să spunem că sunt relații tensionate, deoarece ajungând la o vârstă înaintată, aceștia nu ezită să se tachineze sau să se înțepe reciproc. Aflăm detalii și despre familia lui Marceline, despre fiica Corinne și nepotul Gregoire. În același timp, aflăm și despre primarul orașului, Didier și care este relația locuitorilor cu acesta.
Titlul cărții poate sugera ideea că amintirile au o anumită vitalitate și că pot fi reînviate. Avem metafora dansului, însă ideea de dans este legată și de viața unuia dintre personaje. Ca să nu dau foarte detalii care să spulbere farmecul cărții, trebuie să spun că fiecare poveste mi s-a părut interesantă. Stilul cărții mi-a amintit cumva de cartea lui Backman, Bunica mi-a zis să-ți spun că îi pare rău.
Râzi, plângi, te bucuri – treci prin atât de multe stări pe parcursul lecturii. Bătrâneii nonconformiști își trăiesc viața așa cum le place și nu ezită să se certe cu alții, să se tachineze sau să spună verde în față ce gândesc. Cartea este o poveste sensibilă care explorează teme precum prietenia, iubirea și puterea vindecătoare a amintirilor. Ni se oferă o incursiune în viața personajelor și este adusă la lumină trecutul și conexiunile dintre ele. Este scrisă într-un mod optimist și sunt îmbinate într-un mod profund umorul și sensibilitatea.
Cartea mi-a plăcut mult, m-a relaxat, s-a citit și ușor, iar dacă vreți o lectură sensibilă, zic să îi dați o șansă. S-ar putea să vă surprindă plăcut. Sunt curioasă dacă ați citi cartea și dacă v-a plăcut.