Indiana – George Sand

pic0703-sand

Autor: George Sand (nume real: Amantine Lucile Dupin)

Naţionalitate: franceză

Titlu original: Indiana

An apariţie: 1832

Număr pagini: 344

Nota mea: 3/5

Alte romane: Lelia

George Sand este pseudonimul scriitoarei franceze Amantine Aurore Lucile Dupin, care a optat pentru un nume bărbătesc pe motiv că în secolul al XVIII-lea  femeile nu erau privite cu ochi buni dacă scriau romane. A  scris Indiana, Ea și el, Micuța Fadette, O iarnă în Majorca, Lelia, Horace, etc.

Priveşte la cei de sub tine şi ai să vezi oameni care te invidiază pe bună dreptate. Aşa este făcut omul, totdeauna aspiră la ceea ce nu are…

Până în acest moment nu am mai citit nimic de George Sand și atunci când am ales cartea de la bibliotecă nu am știut că voi citi creația literară a unei femei, și nu a unui bărbat. La apariția sa, romanul a produs furori și a fost foarte bine primit. Mie mi-a plăcut destul de mult, deși mă așteptam la un pic mai mult.

Femeia nobilă îţi sacrifică 20 de amanţi pe care îi avea..camerista nu-ţi sacrifică decât un soţ pe care l-ar fi putut avea.

Indiana este un roman clasic francez care are în prim plan destinele nefericite ale mai multor personaje și am observat că multe pagini sunt parcă dominate de prea multă tristețe și trădare.

Bărbatul care şi-a tocit puţin emoţiile este mai dornic să placă, decât să iubească.

Romanul prezintă  povestea tinerei Indiana, căsătorită cu un bărbat mult mai în vârstă, colonelul Delmare. Nu are față de acest bărbat niciun sentiment de iubire, ci l-a luat de bărbat doar pentru că trebuia. Cel care îi va da viața peste cap este Raymon de Ramiere, un tânăr viclean care va da viața Indianei peste cap și o va face să oscileze între iubire și suferință.

 Amorul propriu este în dragoste ceea ce interesul personal este în prietenie.

Un alt personaj interesant este  Noun, o tînără care a copilărit cu Indiana şi rămâne în casă pentru a o sluji pe aceasta. Din cauza lui Raymon, Noun  apelează la un gest necugetat și de parcă nu i-a ajuns tot răul făcut, Raymon îşi îndreaptă privirile spre inocenta Indiana.

Cu toate acestea, nu crede că am acceptat dintr-odată, fericirea nesperată care venea să-mi primenească destinul. Mi-a fost teamă să măsor cu gândul viitorul radios care se deschidea în faţa mea; şi când Indiana şi-a ridicat pleoapele ca să-mi surâdă, i-am arătat cascada şi i-am vorbit de moarte.

În alt plan este vărul Indianei, sir Ralph. Cei doi se reîntâlnesc la finalul cărţii, decişi fiind că nu mai vor să trăiască.Ce se întâmplă până la urmă, vă las să descoperiţi singuri.

Şoareci și oameni – John Steinbeck

oameni-si-soareci

Autor: John Steinbeck

Naţionalitate: americană

Titlu original: Of mice and men

An apariţie: 1937

Număr pagini: 112

Premii: Nobel

Ecranizare: 1992, 1939

Nota mea: 3/5

Alte romane: Perla, La răsărit de Eden

Este un roman bun, după unii…însă pe mine, sincer nu m-a atras în mod deosebit. Cartea vorbeşte despre visele absurde, despre condiţia umană. Eu am perceput romanul ca pe o parabolă a singurătăţii şi speranţei. Acele discuţii interminabile dintre George şi Lennie, despre planurile lor de viitor, au fost pentru mine un semn clar că omul, în orice condiţie disperată ar fi, tot mai are o speranţă cât de minusculă.

Finalul este crunt, surprinzător. Pentru a nu îl lăsa în mâinile celor care îl urmăresc pentru omor, George apelează la un gest extrem . Un devotament greu de înţeles. Iar pasiunea lui Lennie pentru animale sau obiecte blănoase mi s-a părut cel puţin stranie.

Erau câteva citate interesante în carte, dintre care:

 Ideile sunt precum iepurii. Iei o pereche şi înveţi să-i creşti şi în curând vei avea o duzină.

Puterea nu corupe. Teama corupe…probabil teama de a pierde puterea.

Cu toate acestea, chiar dacă mie nu mi s-a părut cea mai bună carte scrisă de Steinbeck din câte am citit, eu zic ar trebui totuşi citită. Şi apoi, de ce nu, urmăriţi şi ecranizarea.

Romanul Perla sau La răsărit de Eden mi s-au părut mult mai interesante. Acum depinde şi de gustul fiecăruia.

Cum vi s-a părut acest roman?

Marele Gatsby – Francis Scott Fitzgerald

adevarul-52-marele-gatsby

Autor: Francis Scott Fitzgerald

Naţionalitate: american

Titlu original: The Great Gatsby

Anul apariţiei: 1925

Număr pagini: 218

Ecranizare: 2013, 2000, 1974, 1949

Nota mea: 4/5

Alte romane de același autor: nu

Am ajuns şi la această carte fabuloasă despre care toată lumea vorbeşte, mai ales că anul acesta a fost şi ecranizată. Părerea mea personală este că filmul este bun, merită văzut, dar numai atât. Nu mi s-a părut un film care trebuie ridicat atât în slăvi.

Revenind la carte, nu pot să zic decât că mi-a plăcut şi atât. Poate azi sunt mai exigentă un pic, dar cartea nu debordează, în opinia mea, de strălucire. Într-un fel chiar, m-a dezamăgit un pic. Povestea nu este foarte complicată, are puţine personaje, iar intriga nu mi s-a părut foarte bine pusă la punct.

 Cine nu judecă şi nu condamnă, lasă loc unor speranţe nelimitate.

 Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.

 Nu e nicio altă confuzie ca cea a unei minţi simple.

 Viaţa pare că promite mult mai multe când o priveşti de la o singură fereastră.

 Un om care nu ştie să conducă e în siguranţă până întâlneşte un alt om care nu ştie nici el.

Am admirat totuşi atmosfera cărţii, pe Gatsby care trăieşte în lux, cu toate că este singur…şi m-am raportat cumva la luxul de la noi, inexistent…

Cu toate astea, vă recomand cartea şi aştept să reveniţi cu o părere. Ce credeţi, este această carte atât de valoroasă cum spun unii?

images1

Pe aripile vântului…cartea sau filmul?

dsc00510

Autor: Margaret Mitchell

Naţionalitate: americană

Titlu original: Gone with the Wind

An apariţie: 1936

Număr pagini: 1024

Premii: Pulitzer Prize for Fiction (1937)

Ecranizare: 1939

Nota mea: 5/5

Alte romane: nu

O carte frumoasă. O atmosferă deosebită. Personaje interesante. Cam aşa aş descrie eu această carte superbă. Scarlett este însă personajul meu preferat, femeia cochetă care îşi găseşte o putere interioară de necrezut. Unul din momentele emoţionante a fost acela în care i-a jurat lui Dumnezeu că niciodată nu va mai cunoaşte foamea, nici ea, nici apropiaţii săi. Rhett mi s-a părut a fi bărbatul cucernic, seducător…chiar m-a surprins că a ajuns la final un tată foarte iubitor pentru fiica sa.

Am văzut filmul, l-aş situa pe acelaşi loc cu cartea. Nu pot spune care din ele m-a fermecat mai mult. Şi, cu toate acestea, sunt oarece diferenţe între carte şi film.

Până când nu-ţi pierzi reputaţia, nu îţi poţi da seama ce povară era şi ce înseamnă libertatea.

 Toate razboaiele sunt în realitate vrajbe pentru bani.

Cum te deosebeşti de ceilalţi, te stigmatizează.

Ei bine, iată de ce ne plecăm în faţa inevitabilului. Nu suntem spice de grâu, ci spice de hrişcă. Când vine o furtună, aceasta culcă la pământ spicele de grâu coapte, fiindcă sunt uscate şi nu se mlădie după vânt. Dar spicele de hrişcă sunt pline de sevă şi se pleacă doar. După ce trece furtuna, ele se ridică şi sunt aproape tot atât de drepte ca şi înainte. Noi nu suntem încăpăţânaţi. Când bate vântul ne mlădiem, fiindcă ştim că-i întotdeauna mai bine să te îndoi odată cu vântul.

Când vin vremuri grele ne plecăm în faţa inevitabilului, fără să ne plângem, şi apoi muncim, surâdem şi aşteptăm. Ne întovărăşim cu oameni mai prejos de noi şi scoatem de la ei ce putem. Iar când redevenim din nou puternici, dăm deopare pe cei de care ne-am sprijinit. Ăsta-i secretul celor ce vor să supravieţuiască.

Cartea sau filmul?