Alice în Țara Minunilor – Lewis Carroll

Lewis-Carroll-Aventurile-lui-Alice-in-Tara-Minunilor-editura-Cartier

Autor: Lewis Carroll

Naţionalitate: engleză

An apariţie: 1865

Nota mea: 5/5

Ecranizare: da

Deși este considerată o carte mai mult pentru copii, pot spune că mi-a plăcut foarte mult. Aventurile lui Alice sunt deosebite și neobișnuite pentru un copil de vârsta sa. După această frumoasă carte s-au făcut filme și desene animate. Mi-a făcut plăcere să trăiesc alături de Alice aventurile copilăriei sale.

 Pălărierul cel Nebun: Există un loc ce nu se aseamănă cu niciun alt loc de pe Pământ. Este un ţinut plin de minuni, mister şi pericol! Unii spun că pentru a putea supravieţui acolo, trebuie să fii la fel de nebun ca un pălărier. (Îşi scoate pălăria.) Iar eu, din fericire, sunt.

Fantasticul este în această carte la el acasă, Alice fermecându-mă prin prezența sa inocentă într-o lume de basm.Țara Minunilor este un loc ciudat, cu personaje ciudate ce acționează într-un mod și mai ciudat. Personajele sunt parcă desprinse dintr-o lume de basm, Alice se poate micșora sau mări după cum dorește, iar cartea are în centru  o lume în care orice este posibil.

 Regina se făcu roşie ca focul de furie şi, după ce se uită fioroasă ca o fiară la Alice, începu să ţipe: Tăiaţi-i capul! Tăiaţi-i…

Regina este un personaj pe care l-am „criticat” pe tot cuprinsul cărții. Îmi doream parcă să dispară.Este un personaj ciudat și are mania de a tăia capetele tuturor. Dar cred că asta oferă mai mult haz cărții.

 Regina Roşie: Am nevoie de un porc aici! (Un porc viu este adus la picioarele ei.) Ador să-mi aşez picioarele obosite pe burta caldă a unui purcel.”

Mai este nevoie să spun că în afara de Alice, toate personajele sunt anormale?! Aștept să îmi spuneți dacă v-a plăcut cartea și de ce!

Don Quijote – Miguel de Cervantes

DonQuijoteDeLaMancha-767176

Autor: Miguel de Cervantes Saavedra

Naționalitate: spaniolă

An apariție: 1605

Nota mea: 4/5

Tip carte: roman clasic

Număr pagini: 632

PREZENTARE

La 400 de ani de la apariția primei sale părți și la 390 de ani de la apariția celei de-a doua, „Don Quijote de la Mancha” continua să fie una dintre cele mai traduse și citite cărți din literatura universală. O noua versiune românească, la o jumatate de secol după prima, devenise demult necesară. Cea de față, realizată într-un spirit de maximă fidelitate față de original și într-o limbă cât mai apropiată de româna actuală, înlesnește cititorului un contact mai proaspăt cu primul roman modern și, totodată, cu cea mai complexă și mai greu de definit narațiune pe care au dat-o de a lungul timpului literaturile europene. Roman comic irezistibil și meditație metafizică deschisă oricăror interpretări, „Don Quijote” este o epopee a oamenilor care se încumetă să si remodeleze lumea ori au curajul să-i iubească și să-i urmeze pe smintiții singuratici cu suflet mare și credință în Dumnezeu. Don Quijote si Sancho Panza își poartă umanitatea în umbra inaccesibila a unei Dulcinee inaparente. Romanul lui Cervantes a devenit un adevărat mit modern în care fiecare om își caută necontenit reprezentările propriilor exuberante și melancolii, râzând și plângând și, mai ales, încercând să înțeleagă ce se întâmplă cu noi pe lumea aceasta.

PĂREREA MEA

Prima dată ar trebui să împărtășesc cu voi cum de am ajuns la această carte și cum de m-a împins curiozitatea să o citesc. Eram studentă, se apropia licența și vroiam să citesc ceva relaxant. Am căutat pe net o listă cu romane clasice interesante și am găsit această carte pe listă. Așa că am mers la bibliotecă, am luat-o și am pornit alături de zăpăcitul Quijote în aventura vieții lui. L-am luat cu noi pe Sancho Panza călare pe măgăruș și am trecut printr-o groază de peripeții. Deși este o carte destul de voluminoasă și în mare destul de greu de citit și de înțeles (că doar e scrisă în secolul 17), consider că este o carte valoroasă pentru iubitorii de clasici și prezintă niște perspective ce nu mai sunt tratate acum.

 Dragostea nu are profesor mai bun decât ocazia.

Țin minte ca mă prindea miezul nopții cu acest roman stufos în mână, dar chiar nu conta. Pentru mine era mai important să citesc. Și încă este. Îi citeam chiar și colegei de cameră frânturi din aventurile cavalerului fantezist și când mă opream, mă întreba ce alte nebunii mai face Quijote.

 Tirania motanului e mai bună decât dreptatea şobolanului.

Personajul principal al cărții este Don Quijote, un hidalgo (un fel de nobil) pasionat de lectura romanelor cavalerești. De aici și până la o imaginație extrem de bogată a personajului, se ajunge la acțiuni ale personajului ieșite din comun. Deși considerat de multă lume nebun, Quijote este un personaj foarte bine construit care reușește să îl inducă în eroare pe cititor. Și spun asta pentru că eu personal nu l-am considerat nicio secundă atât de nebun pe cât vroia el să pară. (mai mult…)

Quo vadis – Henryk Sienkiewicz (I)

(19656623_2_644x461_carti-de-vanzare-quo-vadis-autor-henryk-sienkiewicz-fotografii

Autor: Henryk Sienkiewicz

Naționalitate: poloneză

An apariție: 1894

Nota mea: 5/5

Tip carte: roman clasic istoric

Am citit această carte în liceu, doritoare fiind să citesc cât mai multă literatură clasică. Nu am citit până acum nimic de acest autor, dar vă spun cu mâna pe inimă că merită citit, indiferent de cartea scrisă. În 1905, acest roman istoric primește Premiul Nobel și este foarte bine primit de lumea literară.

Este un roman celebru ce cred eu că ar mai merita vreo o mie de premii și o carte pe care am de gând să o recitesc, să văd care va fi cea de a doua mea impresie despre ea. Nu citesc de obicei romane istorice, nu prea mi-a plăcut istoria niciodată, nu am memoria anilor și mi se pare de multe ori că nu are sens să îmi încarc memoria cu date inutile. Bineînțeles, trebuie să cunoaștem anumite evenimente istorice importante, dar cam atât. Însă acest roman istoric este mai mult decât istoric, este o combinație de mai multe teme.

Atunci când te afli printre nebuni, devii şi tu nebun, ba mai mult, găseşti că nebunia asta are puţin farmec.

Dacă vă plac romanele istorice, aflați că întreaga acțiune a romanului se petrece în Roma antică, în timpul lui Nero și dacă nu mă înșel, acest împărat al Romei este singurul personaj ce nu este fictiv. Cartea nu se rezumă la doar a prezenta evenimente istorice mai mult sau mai puțin impresionante, ci un lucru care m-a intrigat cumplit a fost aducerea în plin plan istoric a unei povești de dragoste între Vinicius, patrician roman și soldat, și gingașa creștină Ligia.

 Minciuna pluteşte pe deasupra adevărului ca uleiul la suprafaţa apei.

Povestea de dragoste a celor doi tineri este neobișnuită și total interzisă și asta pentru că ei se situează la doi poli opuși. Știm cu toții că romanii antici credeau în zei, participau la orgii, beții, se închinau la idoli, etc. Și vă puteți imagina ușor că tânărul Vinicius se luptă din răsputeri cu această societate extrem de degradată. Dar oare dragostea pentru frumoasa Ligia va triumfa sau nu? Este binecunoscut episodul istoric în care Nero, împăratul roman ce se închipuie un mare poet, dă foc Romei și lasă ca toată vina să cadă asupra creștinilor.

 Toate limbile şi tainele şi toate ştiinţele n-au să fie nimic fără iubire, care e mărinimoasă, răbdătoare, care nu face rău, nu doreşte onoruri, îndură totul, crede oricui, speră mereu şi învinge.

Acest roman este unul dintre romanele mele preferate din tot ce am citit până acum. Mi se pare extraordinară povestea personajelor, întreaga acțiune, deznodământul și chiar și anumite scene extrem de tulburătoare, cum ar fi ascunderea creștinilor în catacombe, departe de ochii idolatri ai soldaților romani. Era strict interzis atunci să fii creștin, să crezi în Dumnezeu și să refuzi să te închini la idoli. Romanul vorbește despre începutul creștinismului, despre asuprirea creștinilor ce vor să creadă cu tărie în Dumnezeu și despre o poveste neobișnuită și sensibilă de dragoste. Așa că, dacă nu ați citit cartea, vă rog să o faceți! Este superbă!

Petronius: A iubi nu e de-ajuns; trebuie să ştii să iubeşti şi să arăţi altuia în ce chip să iubească. Plebea şi dobitoacele chiar simt numai plăcere, dar omul adevărat se deosebeşte de ele tocmai prin marea dibăcie a schimbării acestei plăceri într-o artă plină de nobleţe care să poată fi socotită un dar divin; de aceea, ea îndestulează nu numai trupul, dar şi sufletul.

Cândva mi-am spus că nu merită să te gândeşti la moarte, căci moartea se gândeşte la noi şi fără ajutorul nostru.