Ce autori îmi plac și ce autori nu (1)

A-woman-reading-a-book-007

Dacă tot am vorbit până acum despre cărțile citite de mine, m-am gândit să scriu niște articole (primul dintre ele acum) despre ce autori prefer sau nu. ( Voi vorbi despre 4 autori care îmi plac și 4 care nu m-au atras ca stil).Ordinea este aleatorie, așa că: (mai mult…)

Europolis – Jean Bart

europolis_1_fullsize

Autor: Jean Bart

Naționalitate: română

An apariție: 1933

Număr pagini: 290

Nota mea: 5/5

PREZENTARE

„Dincolo de orice alte considerații, Europolis rămâne un foarte frumos roman de epocă despre efemeritate, iluzie și eșec, un roman în care mozaicul etnic al lumii levantine de la gurile Dunării servește drept fundal social și efigie identitară a frontierei maritime românești. Sigur că între timp multe s-au schimbat, iar Sulina de azi nu mai seamănă cu portul dinamic și cosmopolit din anii ’20. Însă farmecul și puterea de seducție a cărții lui Jean Bart rămân intacte, peste timp și mode. O carte pitorească și melancolică, a cărei prospețime exotică va face să viseze înca multe generații de cititori. Și care, de fapt, așteaptă să fie redescoperită.” (Paul Cernat)

„«…acolo unde bătrânul DANUBIU își pierde și apa și numele în mare…»
Cu aceste rânduri a ales Jean Bart să-şi înceapă cel mai frumos roman maritim scris vreodată în literatură noastră,Europolis. Şi poate că acele puncte de suspensie din faţă şi din final nu sunt deloc întâmplătoare, exprimând aceiaşi curgere domoală ca cea a fluviului. De la bun început cititorul este plasat într-o lume mişcătoare, în care lipsesc punctele de sprijin, contururile sunt diluate, nimic nu pare a avea o formă fixă, pentru că apa dizolvă totul.”( Ştefan Constantinescu)

PĂREREA MEA

Când am ales să citesc romanul Europolis, nu știam aproape nimic despre scriitorul Jean Bart. Nu știam că de fapt numele său este altul și nici că a fost un împătimit al călătoriilor. Și cel mai important, nu am știut că acest roman o să îmi placă atât de mult!

Americanul și Evantia sunt personajele mele preferate și până la finalul romanului am vrut din tot sufletul să existe un final fericit. Am vrut ca fiecare destin să își găsească împlinirea, să fie fericit și nimeni și nimic să nu tulbure Sulina și teritoriul din jur.

Evantia sta întinsă ziua şi noaptea. Se topea. Nu putea dormi. Număra bătăile ceasornicului de la palatul C. E. D. Patul o ardea. Asuda cumplit; şi noaptea storcea prosoape ude. Visuri urâte o chinuiau. De o sensibilitate exagerată, orice zgomot o zguduia din cap până la picioare. Avea senzaţii nedesluşite şi impresia unei căderi. O frică vagă îi copleşise creierul ei de femee însărcinată.

Paginile romanului abundă în descrieri minuțioase, dar nu sunt descrieri banale, ci amănunte care iți merg la suflet și te marchează. Încă păstrez vie în minte imaginea vapoarelor care acostau în port sau plecau spre ape străvezii și misterioase.

Personajele romanului sunt unice, dar toate au ceva în comun: destinele lor sunt legate de Sulina, de Dunăre și de călătoriile pe apă. Unele personaje se sinucid, altele sunt create de autor pentru a seduce, altele iubesc pătimaș. Altele însă, suferă și au un destin tragic. Toate acestea la un loc m-au captivat într-un mod pe care nu îl pot descrie. Puteam vedea cu ochii minții fiecare întâmplare din roman și simțeam că sunt parte din el.

Ceai englezesc, cafea turcească, vermut italienesc, şampanie franţuzească, bomboane ruseşti, vin de Malaga, portocale de Jaffa, rahat de Syra, ţigări egiptene. Vorbind vreo două vorbe din fiecare limbă, Penelopa reuşea să-i cucerească pe toţi bărbaţii aceia, pe care poate, niciodată n-avea să-i mai întâlnească în viaţă.

Punctele forte ale romanului, cred eu, sunt personajele și modul în care evoluează pe scena propriei vieți. Romanul este o îmbinare de mai multe teme: iubirea, banul, destinul uman. Este într-o anumită măsură și un roman al aventurii și cred că l-aș putea compara cu scrierile altor scriitori, cum ar fi G.M. Zamfirescu, cel care a scris Maidanul cu dragoste și Madona cu trandafiri. Ca să fac o comparație, și la Zamfirescu sunt personaje construite într-un mod asemănător. Unele sunt amatoare de bârfe și circ, altele trăiesc o existentă banală fără niciun scop, iar altele trăiesc povești de dragoste himerice.

Şapcă de ofiţer. Păşind încet, ieşi în stradă; vroia să vadă la lumină. Era o şapcă albă, cercuită cu trei galoane. O strânse cu mâna crispată; o turti deformând-o, gata să-i facă vânt în Dunăre. Dar se opri. Făcând-o ghem o vârî în sân şi se încheie la manta.

Este cea mai bună carte citită de mine în ultimele 4-5 săptămâni și vă rog să mă credeți pe cuvânt că este o carte foarte bună. Pe mine cam greu mă atrage o carte în ultimul timp, dar asta nu doar m-a atras, m-a captivat cu totul.

Cui aș recomanda acest roman și de ce? Celor care vor să citească o scriere ce inundă sufletul de frumusețe și pasiune pentru lectură. Celor care vor să pătrundă într-un univers feeric și minunat. Celor pasionați de călătorie și aventură. Citiți cartea și reveniți cu o părere.

Educație sentimentală – Gustave Flaubert

educatia-sentimentala_1_fullsize

Autor: Gustave Flaubert

Naționalitate: franceză

Titlu original: L’Education sentimentale

An apariție: 1869

Prima carte a lui Flaubert pe care am citit-o în liceu a fost Doamna Bovary și țin minte că îmi plăcuse stilul scriitorului. După lectura romanului Educație sentimentală am înțeles că gusturile în materie de lectură se mai pot schimba. Nu spun că este o carte rea, ci dimpotrivă. Este bine scrisă( având în vedere că apare în 1869), iar Flaubert a îmbinat teme majore: politica, istoria, iubirea și prietenia.

Catherine, în gelozia ei, se aştepta să nu poată suferi copila. Dimpotrivă, o iubi. O copleşi cu îngrijiri, atenţii şi mângâieri, ca să-i înlocuiască mama şi să o facă odioasă, lucru uşor pentru că doamna Éléonore o neglija complet pe fetiţă, preferind să trăncănească cu furnizorii. A doua zi după căsătoria ei chiar, se duse să facă o vizită la subprefectură, nu mai tutui servitoarele şi crezu că trebuie, ca să aibă maniere frumoase, să fie severă cu copilul ei. Stătea de faţă la lecţii; profesorul, un bătrân funcţionar de la primărie, nu se pricepea.

Romantica din mine a citit cu nesaț paginile în care apăreau Frederic Moreau și iubirile sale, dar cum nu mi-a plăcut niciodată istoria, acele pagini despre revoluție și combatanți, m-au lăsat rece. Am citit și acest roman greu, în vreo 5 zile  și la final am răsuflat ușurată că s-a terminat. Istoria și politica din carte începeau să mă facă să îmi pierd interesul pentru carte. Multe pagini sunt în plus, iar societatea franceză din acele timpuri este prezentată într-un mod aparte. Titlul cărții mi s-a părut puțin ambiguu, și asta pentru că nu este un manual care cuprinde sfaturi legate de sentimentele umane, ci mai degrabă istoria unei vieți complexe, cum este cea a lui Frederic.

„Şi totuşi, îşi iubeşte nevasta!” se gândea Frédéric, pe când se întorcea acasă; şi îl socotea un om necinstit. Îi reproşa lui duelul, ca şi cum pentru dânsul îşi riscase adineauri viaţa. Dar îi era recunoscător lui Dussardier pentru devotamentul său; comisul, la insistenţele sale, ajunse în curâncí să vină la el în fiecare zi.

(mai mult…)

« Older Entries