Fiica tăcerii – Kim Edwards (recenzie)

Autor: Kim Edwards

Naționalitate: americană

Titlu original: The Memory Keeper’s Daughter

An apariție: 2004

Nota mea: 5/5

Romanul lui Kim Edwards este o poveste profund tulburătoare, construită în jurul unui secret teribil care, treptat, ajunge să distrugă viețile personajelor. Totodată, este un roman despre alegeri dificile și despre lupta pentru supraviețuire într-o societate care preferă adesea să marginalizeze anumite categorii de oameni, în loc să le ofere sprijin și înțelegere.

Am citit cartea în doar câteva zile, în limita timpului de care am dispus, însă, dacă ar fi depins doar de mine, aș fi citit-o fără pauză. Mă atrag în mod special poveștile de viață inspirate din realitate, iar lectura acestui roman a fost asemănătoare vizionării unui film: ai scenariul în față, iar tot ce îți rămâne de făcut este să îți imaginezi desfășurarea acțiunii, chipurile personajelor și modul în care acestea își joacă rolul pe scena vieții.

Fiica tăcerii este un titlu foarte bine ales, făcând trimitere la Phoebe, copilul cu sindrom Down care reușește să supraviețuiască și căreia îi este trimis, parcă, un înger pământesc pentru a o crește și a o îngriji. Dacă sunteți persoane foarte sensibile, acest roman s-ar putea să vă răscolească profund; iar dacă nu sunteți, există șanse mari să deveniți. Cert este că romanul merită cu prisosință citit și ar fi păcat să ocoliți o carte care surprinde, cu multă finețe, destine deosebite și oameni confruntați cu crize existențiale greu de imaginat.

Cartea mi-a plăcut enorm, iar undeva pe la jumătatea ei mă întrebam deja cum va arăta finalul și ce se va alege de personajele ale căror vieți le-am trăit, pas cu pas, alături de ele. Vă las pe voi să descoperiți deznodământul și vă aștept aici cu o părere.

CITATE

June era deja moartă pe atunci, şi, în timp ce sorbeau din cafeaua slabă la biroul lui şubred, îşi amintea cum se gândise, enervat, că nu mai ştiau ce să facă acum, când nu mai aveau de cine să se îngrijească. Ea fusese atâta vreme centrul vieţii lor, a tuturor. Au stat doar o noapte. După ce tata a murit, mama s-a dus să locuiască la sora ei, în Michigan. Nu voia să zboare, şi n-a învăţat niciodată să conducă. Am mai văzut-o doar o dată de atunci.

Phoebe, caldă şi uşoară, în vârstă de douăsprezece ore, era cufundată în somn. Caroline îşi puse pe umăr geanta cu scutece şi luă fetiţa sub haină, atât de caldă, mică, ghemuită. Vântul se stârni deasupra asfaltului, spulberând zăpada aşternută şi câţiva dintre fulgii proaspăt aşezaţi, purtându-i către locuri ferite. O porni prin zăpadă, temându-se să nu cadă şi să nu rănească pruncul, în acelaşi timp gândindu-se în treacăt cât de uşor ar fi să o lase aici, pur şi simplu, într-un tomberon sau pe treptele unei biserici sau oriunde.

Începu să ningă cu câteva ore înainte ca ea să simtă primele semne ale travaliului. Mai întâi câţiva fulgi pe cerul cenuşiu posomorât al după-amiezii târzii, apoi trombele aduse de vânt şi vârtejurile de praf din jurul stâlpilor verandei largi din faţa casei. El stătea lângă ea la fereastră, privind cum vârtejurile învălătucite de zăpadă se umflau, apoi se răsuceau, împrăştiindu-se pe pământ. Luminile se aprinseră peste tot în jur, iar ramurile goale ale copacilor deveniră albe.