Piciul – Alphonse Daudet

Autor: Alphonse Daudet

Naționalitate: franceză

An apariție: 1868

Număr pagini: 256

Titlu original: Le Petit Chose

Nota mea: 5/5

PREZENTARE

Piciul, apărut în 1868, este primul roman al lui Alphonse Daudet (1840-1897), cunoscut de către cititori grație, în primul rând, celebrului Tartarin din Tarascon. Dar Piciul reprezintă mai mult decât o primă realizare, ce-i drept, remarcabilă, dintr-o vastă operă de romancier. Piciul este o cheie pentru o mai exactă întelegere a prozei lui Daudet, fiind și un roman autobiografic. Întâmplările din copilăria lui Daniel Eyssette, cum se numește personajul-narator al romanului, sunt întâmplările copilăriei și adolescenței lui Alphonse, dar romanul transcende realitatea, fie ea și autobiografică, o depășește, purtând o încărcătură afectivă și morală general-umană.

PĂREREA MEA

Am luat această carte de la bibliotecă, în primul rând pentru că autorul îmi era cunoscut, dar și pentru că doream să citesc o carte specifică adolescenței. De acest scriitor francez am mai citit până acum alte două cărți care mi-au plăcut mult: Sapho și Soții de artiști. Dar să știți că Piciul mi s-a părut cea mai frumoasă și mai sensibilă dintre ele. Sapho propune subiecte mature de dezbătut, iar Soții de artiști prezintă diferite cazuri de căsnicii. În Piciul întâlnim un adolescent surprins în drumul lui spre maturitate care trece prin foarte multe necazuri, dar căruia viața îi rezervă și multe surprize pozitive. Mi-a întrecut toate așteptările și cumva regret că nu am citit-o în adolescență, deoarece atunci aș fi privit mai bine toată situația din perspectiva unui om aflat la vârsta adolescenței.

E așa de îngrozitor să trăiești înconjurat numai de răutate, să-ți fie mereu teamă, să fii întotdeauna înarmat, e așa de îngrozitor să pedepsești.

Temele cărții sunt mai multe, printre care și adolescența, relațiile de familie (pe care se pune foarte mult accentul), dar și parcursul profesional. Avem un personaj care dorește să își creeze un drum în viață, un personaj răzbătător care nu se dă bătut. Titlul cărții face referire la porecla pe care o are personajul masculin principal, Daniel Eysette, care din cauza staturii, oamenii ajung să îi spună Piciul. Este o carte despre maturizare, despre întrebări și foarte multe răspunsuri. Personajele sunt numeroase, toate au locul lor în carte, dar cel mai mult m-a impresionat povestea lui Daniel. Se îndrăgostește și are sentimente de venerație pentru fratele său căruia i se adresa cu mama Jacques.  Este un roman foarte emoționat, prea emoționat și tulburător de multe ori, sunt pagini pe care le citești cu lacrimi în ochi.

Cuvintele din urmă atinseră adânc inima Piciului. Îi păru admirabilă statornicia c care Jacques veghea asupra fericirii aceleia care n-a vrut să-l iubească.

Finalul cărții m-a impresionat profund și cumva mi-a întrecut așteptările. Cartea este un roman clasic al literaturii franceze cu un stil ușurel, captivant și pe care eu am citit-o destul de repede. Este scrisă la persoana I și cel care narează este chiar Daniel, personajul principal. Dacă sunteți adolescenți, nu ratați să descoperiți această carte, iar dacă sunteți deja oameni în toată firea, citiți-o. Va fi pentru toată lumea o lecție de viață și o aventură minunată alături de Daniel. Nu cred că se mai poate vorbi despre această carte fără spoilere, așa că v-o recomand cu mare drag și spre la rândul vostru să o recomandați și altora. Merită fiecare pagină citită!

Domeniul – John Galsworthy

Autor: John Galsworthy

Naționalitate: britanică

An apariție: 1917 (2012 la Editura Lira)

Număr pagini: 350

Titlu original: The Country House

Nota mea: 4/5

 

PREZENTARE

Acţiunea romanului are în centru atmosfera de la Worsted Skeynes. Evenimentele par să fie cele obișnuite unei vieţi aristocratice demne de o Anglie a secolului XVIII: serate dansante, curse de cai, vânătoare… Pe fondul acestor evenimente se țese povestea de iubire dintre George și Jaspar Bellew, o frumoasă femeie, care era căsătorită.

PĂREREA MEA

Am cumpărat această carte acum mai bine de un an pentru că îmi plac foarte mult cărțile din colecția Romanul de dragoste, apărut la Editura Lira (Litera). Mai am câteva cărți din această colecție, pe unele le-am citit, iar altele mă așteaptă cuminți în bibliotecă. Cartea are un format mic și are 350 de pagini. Recunosc că Galsworthy este unul dintre autorii mei preferați din literatura britanică clasică și mi-am dorit foarte mult să mai citesc și altceva în afară de Forsyte saga, un roman format din 3 volume (depinde și de ediție) care prezintă povestea familiei Forsyte. Cartea aceea mi s-a părut extrem de bună, interesantă și captivantă și țin minte că am citit-o pe telefonul meu de atunci care nu avea android, ci o aplicație de citit mai antică.

George fu cuprins de furie. De ce toți sunt atât de liniștiți și fără griji în timp ce el e mistuit violent de un foc lăuntric? Și privirea sa neliniștită se fixă asupra aceleia pe care o dorea cu înfocare și care-l făcea să joace după cum îi cânta ea.

Revenind la Domeniul, acesta este un roman de dragoste, deși partea asta amoroasă nu mi s-a părut a fi cea mai importantă parte a cărții. Nu m-a dat pe spate acțiunea cărții și nici personajele, deoarece mă așteptam să fie măcar pe jumătate de bună față de Forsyte saga. Dar nu prea este. În schimb, prezintă o viziune aparte legată de relațiile de familie. Familia Pendyce are o tradiție în spate și nu acceptă niciun amestec care să aducă atentate la armonia și bunăstarea familiei.

De ce vorbiți cu toții în așa fel de parcă numai bărbatul ar avea importanță? Pe femeie ar trebui s-o protejăm!

Titlul nu se referă neapărat la un teritoriu, ci mai ales la tot ce înseamnă o familie veche: reguli, tradiții, obiceiuri, prejudecăți. Închipuiți-vă că atunci când un bărbat se îndrăgostește de o femeie căsătorită, dar care are probleme în căsnicie, toată familia se mobilizează și încearcă să găsească soluții la această problemă. Acesta este și cazul lui George Pendyce, fiul moșierului Horace Pendyce, care ajunge să o iubească pe doamna Bellew. Dacă această dragoste este împărtășită sau nu, dacă familia acceptă relația dintre cei doi sau nu, rămâne să descoperiți dacă citiți romanul. Mie chiar mi-a plăcut, deși l-am citit în vreo săptămână (mai citeam o carte în paralel) din cauza lipsei timpului.

Se simți bătrână, mai bătrână ca oricând. În mijlocul acestei mulțimi vesele și al forfotei, sub soarele strălucitor, o năpădi un sentiment de singurătate vecin cu teama – sentimentul de a nu-și aparține, de a fi ruptă de restul lumii, i se părea că seamănă cu una din propriile ei plante smulsă din pământul natal.

Mi-a plăcut combinația frumoasă dintre descrieri și dialog, iar personajele sunt destul de simpatice. Spun destul de simpatice deoarece niciunul nu m-a făcut să îl admir prea mult. Ideea este că personajele numeroase din carte ajung să participe la un moment dat la această furtună amoroasă prilejuită de povestea de dragoste dintre George și amanta sa. Un lucru care trebuie menționat este că în perioada prezentată în carte, divorțurile erau aproape imposibil de realizat, iar societatea era extrem de plină de prejudecăți și avea mereu tendința să îi pună la colț pe cei care iubeau oameni căsătoriți sau își neglijau familia și îndatoririle. Finalul nu este unul clar și cumva asta m-a dezamăgit, deoarece îmi doream foarte mult să știu ce vor face în continuare unele personaje. Dar în linii mari, să știți că este o carte care merită citită, iar dacă vă place literatura clasică, cu atât mai mult. Dacă nu citiți clasici în mod obișnuit, nu ezitați să o faceți. Veți pătrunde la modul imaginar într-un trecut apus și merită să vedeți cum arătau și alte perioade. Așa că eu vă recomand călduros romanul și vă aștept cu păreri. Vă rog să îmi lăsați un comentariu cu ce ați mai citit recent și ce recomandări aveți.

Casa de pe țărm – Daphne du Maurier

Autor: Daphne du Maurier

Naționalitate: britanică

An apariție: 1969

Număr pagini: 350

Titlu original: The House on the Strand

Nota mea: 4/5

PREZENTARE

Doi prieteni își propun să testeze proprietățile unui medicament preparat de către unul dintre ei. Efectele consumului acestui produs sunt uimitoare. Ele permit un salt în trecut, la viața secolului al XIV-lea. Cei doi, Dick si Magnus, plănuiesc să meargă împreună în călătoria temporală, dar ultimul este victima unui accident, iar Dick cunoaște adevărata cauză a producerii lui.

PĂREREA MEA

Spre surprinderea unora, aceasta nu este o carte primită de la vreun colaborator (cum au fost majoritatea cărților prezentate până acum), ci un roman pe care eu l-am cumpărat acum vreun an de pe libris. Atunci prinsesem o reducere la niște cărți pe care mi le doream și am zic că de ce nu, hai să cumpăr o altă carte scrisă de Daphne du Maurier. Pentru cei care nu știu, eu sunt acomodată cu stilul acestei scriitoare, în sensul că am mai citit încă 4 romane scrise de du Maurier. Este vorba despre Rebecca, Verișoara mea – Rachel, Golful francezului și Hanul Jamaica. Dacă faceți click pe titluri, veți putea citi fiecare recenzie făcută. Față de celelalte 4 romane care au în prim plan o femeie, Casa de pe țărm, aduc în prim plan povestea unui bărbat. De fapt, povestea a doi bărbați care sunt prieteni și fac împreună un experiment. Sinceră să fiu, ideea cărții este destul de interesantă, dar eu mă așteptam  la mult mai mult.

Dacă întâlnești o ființă din alt veac, să n-o atingi pentru nimic în lume. Obiectele neînsuflețite nu contează, dar dacă încerci să intri în contact cu cei vii, legătura se întrerupe și ești proiectat înapoi în prezent, E foarte neplăcut, am încercat și știu.

Până pe la jumătatea cărții acțiunea bate pasul pe loc, urmând ca abia spre final să capete mai mult contur și să îți dorești să afli ce se întâmplă de fapt. Printre temele cărții se numără și călătoria în timp, undeva cu 600 de ani în urmă față de prezentul cărții. Cumva nu mi s-a părut atât de bine nuanțată această temă, deoarece personajele istorice nu prea impresionează în mod deosebit. Titlul cărții face referire la locul misterios în care se va petrece mare parte din acțiune. Personajele sunt destul de numeroase, iar multe dintre ele sunt cele istorice: boieri, cavaleri, domnițe. Dick și Magnus sunt doi buni prieteni care la descoperirea lui Magnus a unei substanțe care te ajută să călătorești în timp, au parte de tot felul de situații și cunosc fel de fel de personaje pe care altfel nu ar fi avut cum să le cunoască. Mi s-au părut destul de obositoare descrierile din trecut și prezentarea personajelor, mai ales că la un moment dat nu mai înțelegeam care cu cine e rude sau în ce relație se află. Este o carte destul de bună, dar nu excelentă.

Pot face față oricând furiei și mă simt îndreptățit să întorc lovitură pentru lovitură. Nu rezist însă la nefericire.

Dintre personaje, cel mai simpatic mi s-a părut Dick, personajul principal al cărții. Prins între problemele căsniciei și curiozitatea descoperii unui trecut ciudat, trece prin stări ciudate și face anumite lucruri de care nu e mândru. Vita, soția lui, mi s-a părut foarte antipatică și un pic sclifosită. Un fapt care trebuie menționat este acela că eu am citit ediția de la Editura Orizonturi, iar un lucru pe care l-am observat și la alte cărți apărute tot la ei, este sumedenia de greșeli gramaticale și de scriere. Iar asta face din carte una care tinde să își piardă oarecum valoarea. Așa că dacă găsiți Casa de pe țărm în altă ediție, go for it!

Mai multe nu vreau să dezvălui, așa că vă invit să citiți romanul și să reveniți cu păreri!